Puţini oameni pe care i-am cunoscut aveau darul acesta, al vocaţiei prieteniei. Tata putea fi prieten la fel de bine cu un analfabet, cu unul cu patru clase primare, sau bacalaureat, dar şi cu un doctor docent. Fiecăruia ştia ce să-i spună şi cum să-i spună. Se spune că l-aş fi moştenit, nu ştiu…
Tata nu făcea deranj în vieţile oamenilor, nu sărea cu prietenia pe tine, dar dacă îi călcai pragul, nu te mai dezlipeai de el. Îţi rămânea acolo în căuşul sufletului şi te întorceai mai tot timpul ca să te alimentezi cu prietenie, cu tandreţe, cu vorbă bună, aleasă.
Acum doi ani, tata s-a hotărât să plece. Ieri l-am comemorat. M-am dus mai de dimineaţă la cimitir ca să lipesc împreună cu un bun prieten al lui, Costel, fotografia medalion pe crucea pe care ai mei şi-au ridicat-o din timpul vieţii. Este a treia oară când găsesc pe postamentul crucii o cutie de bere aproape plină. Cineva, vreun prieten de-al tatei, vine la cimitir şi bea o bere cu domn Costică, domn director, domn profesor sau cu domnul Lungu, aşa cum i se adresau prietenii lui.
Mi se pare fabulos. Vară-mea, Elena, a spus că de fapt asta e nemurirea:
Să fi însemnat pentru cineva atât de mult, încât să vină la tine la groapă şi să-ţi ţină de urât perpetuând un obicei comun: o bere, nişte taclale înţelepţitoare…
Drum lin în lumină, tată! Nu te-a uitat nimeni, după cum vezi!
Daniela