Exista cândva, în spatele unui computer, un om cinic. Se ducea zilnic la o slujbă care nu-i aducea niciun fel de satisfacție, lucra cu niște oameni proști pe care-i ura din toți rărunchii și seara ajuns acasă se alimenta abundent cu știrile TV . Foamea pantagruelică de rău și putrid era însă nesatisfăcută pentru că răutatea se nutrește cu răutate, nu? Iar atunci când nimic din toate acestea nu-i satisfăceau nevoia fiziologică de a urî temeinic și sățios, scria , nu fără talent, la adresa semenilor săi fraze ucigătoare de un cinism inimaginabil pe care le împărțea pe rețelele de socializare cu o satisfacție care-i umplea de orgoliu vintrele.
Omul cinic locuia singur. Singura care-l cunoștea și care-l iubea cu adevărat era o orhidee albă și grațioasă, aflată pe pervaz. Uneori, dimineața când o uda, omul cinic îi adresa cuvinte pline de admirație și puținele gânduri frumoase de care era în stare sufletul lui apăsat de poveri și demoni.
În ultima vreme, cinismul săpase adânc în carne și-l durea atroce. Pentru anestezie se îmbăta din ce în ce mai des și mai strașnic, împreună cu o șleahtă de neisprăviți. Încet, încet , uitase de orhideea din fereastră care, neiubită, murise de dorul lui.
Omul cinic a supraviețuit morții grațioasei sale iubite , a mai continuat o vreme să arunce cu lăturile din el în ceilalți, dar, într-o noapte, 0rhideea i s-a arătat în vis și i-a șoptit că l-a iubit…
De-atunci, omul cinic nu a mai scris decât poeme de dragoste adresate orhideei din fereastră, care se mutase de la o vreme în visele lui și …oamenii din jur au început să-i devină suportabili. Ba, pe unii, chiar începuse să-i iubească timid.
Omul cinic este cel care nu știe că este iubit.
DaLu
O orhidee s-a pogorât printre demoni setoși de apocalipsă,
grațioasă și delicată, tulburându-le menirea și sensul.
Demonii au început să viseze, așa cum o făceau odinioară,
când purtau aripi, și au început să se teamă, reversibilul nu mai părea imposibil,
orhideea avea ceva nemaiîntâlnit. Demonii s-au înfiorat,
dezarmați de propriile lor trăiri. De bucuria de a trăi în lumea preapocaliptică,
de bucuria de a surâde, de bucuria de a iubi o orhidee pogorâtă de niciunde
ca într-un vis în alt vis. S-au speriat cumplit de înălțare, s-au speriat că orhideea se va întoarce de unde a sosit când va realiza că demonii sunt făcuți să cadă iar și iar. S-au speriat că tenebrele lor îi vor răni petalele și întina frumusețea. Și, ca niciodată,
demonii s-au întristat și au plâns și au strigat.
Apoi s-au avântat din nou în abis, și mai înverșunați, acolo unde visul orhideei să nu-i poată ajunge și să se strivească de grotescul lor. Dar s-au înșelat și acum zac ei înșiși striviți de noblețea orhideei, în purgatoriul cumplit de a te ști iubit. Chiar și în vis.
T.D.