(asa incepe romanul Colonia demonizatilor la care lucrez)
“Dacă nu scriu cartea asta, mă inăbuș, mor!”, așa gândeam in timp ce degetele mi se plimbau aiurea pe tastatura. Aveam o nevoie acuta sa dau de veste celor care urmau sa o citeasc , ce aflasem , dar mai ales ce aveam sa incepem sa stim impreuna, de-a lungul scrierii ei. Scriind, ma intelegeam mai bine si aflam adevaruri latente, atat despre mine, dar mai ales despre El, pe care nu le-as fi stiut altfel. Cand scriu nu prea mai sunt la sol ci plutesc prin spatii aparent necunoscute. Sunt locuri, fiinte, senzatii, impresii, stari pe care le stiu totusi de undeva. Reperele reale ale imprejurarilor in care am facut cunostinta cu toate acestea nu exista. Vin de undeva din mine, dintr-un cotlon despre care eu, la modul rational, nu am cunostinta. O data aflata in fata filei albe din Word a computerului este suficient un cuvant sau doar o idée venita de nu stiu unde si calatoria mea in spatii si timpuri nestiute incepe. Istorii nespuse se astern sub degetele mele, oameni pe care pentru inceput nu-i cunosc si a caror aparitie in naratiune ma sperie la inceput, preiau comanda si apoi dicteaza mersul lucrurilor. Mai apoi ne imprietenim si ele, personajele mele isi aduc prietenii si povestile in carte, care dupa cum intuiti, nu-mi mai apartin, devin ale lor. Pierd controlul si imi place la nebunie sa-mi las personajele sa-si faca de cap. Dar cine sunt eu, sa controlez lucrurile?
Scriind, ma simt de parca m-as desface fila cu fila, precum o carte. Ma descopar cu mirari multe si nestiute, nu rareori ma intristez cand patrund mai adanc in mine. O multime de detalii mai dragute sau mai putin dragute, unele dintre ele de-adreptul neflatante, izbucnesc inspre mine improscandu-ma cu regrete, rusini si vini.
Inainte de a scrie cartea aceasta stiam ca sunt un regizor de film dar fara filme. Cam rusinos. Am aflat mai apoi ca filmele mele s-au sinucis cu toatele pe platourile de filmare din mintea mea, pentru ca nu ma simteam in stare sa coordonez echipe masive de oameni si sa-i fac sa vibreze la unison cu idéile din capul meu . Imi placea sa ma ascund dupa un gand prostesc si anume ca “regia de film e o palarie prea mare pentru un capsor zulufat de femeie”. Chiar credeam ca asa stau lucrurile. Putinele regizoare care au facut performanta aveau mai mult testosteron decat estrogeni, asa se vedea din scaunul meu tapitat cu lasitate si cu idei prostesti. Mi se inoculase temeinic in creier, din pruncie si mai apoi am continuat eu insami injectarea veninului paralizant, ca sunt doar o fata draguta si anosta. Urma sa ma multumesc cu putin, sa fac lucrurile asa cum le face toata lumea , dar…natura, careia acum ii spun Dumnezeu, a zbierat in mine la un moment dat. Brusc si inexplicabil pentru cei din jurul meu, am abandonat calea pe care o apucasem si m-am apucat sa fac lucrul pentru care am aparut pe lume, asa numitul talant, sau talent, sau har, sau misiune sau pedeapsa, napasta, oricum i-as spune, e acelasi lucru: o greutate ca un bolovan care sta pe sufletul omului si nu-l lasa sa traiasca, sau o binecuvantare… Pacatuiam fara sa stiu, ingropasem talantul precum in pilda crestina. Dumnezeu a zis : gata, sporeste-l, ca asta e misiunea ta.
4 thoughts on “Primele randuri din romanul la care lucrez”
Comments are closed.
Succes! Să-l termini, să-l editezi, şi apoi să-l ”arunci ” pe piaţă, spre cititori!
Cu drag, Vio
Multumesc, Vio! Il arunc mintenas cum e gata!
Succes! Sa ai consecventa sa-l termini!
Multumesc , Alexandru! I will:)