In timp ce străngeam urmele defunctei mese de seară m-a lovit în cap ceva ca o năzărire. Ultima firimitură de pâine ajunsese la coș și neștiind cum să reacționez în fața ideii , m-am așezat pe scaun cu prosopelul în mâini așteptând să-mi treacă. O secundă, două, nouă. Mai multe secunde ca veacul de lungi. Mă pietrificam încet pe scaun incapabilă să mă bucur sau să mă supăr. Părea atât de real totul. Ideea mi-a venit privind fugar și fără vreun alt gând o pânză mâzgălită de mine in urmă cu vreo nouă luni. Pur și simplu locul in care ma aflam se proiectase intr-un viitor îndepărtat. Spațiul semăna cu cel prezent intrucâtva, pictura era pe același perete. O femeie tânără și care-mi semăna foarte bine făcea o activitate identică cu cea pe care o făceam eu când fulgui găndul. M-am întrebat cine ar fi putut fi? Răspunsul a venit din neant intr-o clipită. Era nepoata mea, cea care se va naște cândva. Era acolo in locul meu conducând o casă, aceeași, casa noastră. Poate părea ciudat dar sunt încredințată că exact asa va fi. Și mai am o convingere, că mă va iubi nespus. De unde imi vin toate acestea? Nu știu. M-am asigurat că nu este vreo proiectie a vreunui vis al meu. Până mai acum câteva minute îmi doream doar nepoți băieți, tocmai pentru că nu am niciun fiu și mult mi-am dorit unul. Îi voi avea dar mai știu că o voi avea și pe EA, fata care a venit puțin din viitor la ceas de seară in vizită la…cea care-i va fi bunică.
Aceasta este pictura ce mi-a trimis vizita neașteptată.
DaLu