Noiembrie 2009.
Monstrul nu se trezise incă la ora aceea, poate doar ațipise putin inaintea maratonului infernal zilnic. Era un București tăcut si liniștit cum rar se intamplă . In acea luni dimineață a traversat parcul din fata bisericii Krețulescu inălțând rugăciuni in gând, spre mântuirea sufletului celui plecat atât de tânăr in veșnicii cu doar doua luni in urmă. Fratele ei. Singurul ei frate de pe pământ si din Ceruri. Biserica de cărămidă roșie , care se inalță in centrul urbei era ca decupată dintr-o carte poștală veche si pusă printre ziduri cenușii urbane și era singurul sfânt locaș in care sufletul ei inălța rugăciuni la divinitate cu elocvența , clare si smerite, fără ca iarmarocul de gânduri să impieteze cu ceva dialogul sufletului cu divinitatea, asa cum in alte biserici nu i se intampla.
O zi frumoasa de noiembrie, calda, senina si care venea dupa un weekend uscat si calduros. Nu căzuse nici macar un strop de ploaie sau vreun fulg. In spatele bisericii Krețulescu sunt două rânduri de câte 7-8 trepte pe care urci in Calea Victoriei. In acea dimineata magică treptele erau acoperite cu straturi groase de zapadă de aproape jumătate de metru. Mirată a intrebat măturatorii , care nu stiau nimic, insă motivați probabil de intrebarile ei febrile au realizat ca zăpada aceea groasă care ocupa strict doar spațiul scărilor era ciudată și au inceput să-și facă semnul crucii. A făcut fotografii și s-a dus val-vârtej la birou ca să ia un martor care urma să-i certifice că nu are halucinații. Colegul ei a urmat-o in tăcere până la zapada albă si pufoasă opinând că o fi zapadă artificială, că s-o fi filmat ceva cu o noapte inainte. S-au apucat sa dea telefoane pe la casele de film si sa verifice prognoza meteo. Nu filmase nimic iar prognoza meteo spunea de vreme uscată fără de niciun fel de intemperii. Mintea si rațiunea nu păreau a oferi un răspuns si atunci incepu sa gândească cu sufletul…
“Stropi-mă-vei cu isop, si mă voi curăti; spală-mă-vei, si mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie si veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Intoarce fața ta de către păcatele mele, si toate fărădelegile mele șterge. Inima curată zidește intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele dinlăuntru ale mele” (psalmul 50 al lui David)
In Postul Craciunului s-a dus ca de obicei la spovedanie, fără să-si mai dorească fierbinte ca in alți ani să primească sfânta Impartașanie. Știa că păcătuise prea mult si era nevrednică. Nu i se cuvenea. Duhovnicul a gasit, insa, cu cale că penitența ei luase sfârsit și i-a facut cel mai mare dar pe care și-l poate dori un crestin: Sfânta Impărtășanie. Inviase si plutea pe nouri de atata fericire neașteptată. Dupa zeci de ani de asteptare fusese iertată. De-abia atunci a inteles rostul zăpezii de pe trepte. Era semnul iertarii.
Nota autorului. Textul de mai sus nu este produsul imaginatiei. Este un fapt real pe care vi-l dăruiesc de Crăciun ca să vă fie de folos pentru suflete. Semnele divine există pretutindeni, trebuie doar să ne dăm voie să le vedem și să le ințelegem. Cum? Voi incerca intr-un articol viitor…
Interesant.