“Scutură haina de scrum dac, române
Si adă iute scaun la cap ,
Să reînvii al moșilor renume
Cel falnic, cel viteaz și neînfricat!
(in clipa aceasta, acum, nu altădat!)
C-ai rătăcit in lungi milenii
Sămânța cu care-ai coborât din Cer!
Nu-i timp acum decât pentru sfințenii!
Te scoală, deci, îți poruncesc, nu-ți cer!
Te-ai străinat de adevăr și cinste
Ai pus în fruntea gliei numai… praz!
și cred că ai și mai puțină minte
De nu mai știi al Casei, sfânt grumaz!
Scoală române, scoală bătrâne
Eu știu ca poți
Să răsădesti sămânța ta divină
Grădina Maicii Sfinte s-o refaci!”
Așa striga în ceas de seară
Un emisar venit din alte timpuri.
“E zarvă mare-n Cer și e rușine
De ce faci tu acum, române!
Deci hai la sapă și sădește
Cu cinste și evlavie, vechi-românește!”
Mai spuse solul dac și dispăru.
Bietul român stătea-n amurgul minții ca în botă.
Și rușinat de-ocara ancestrală
Cu grijă mare scoase ca pe-o ofrandă
Mirabila sămânță din inima sa blândă.
Or trece-alte milenii ,
Om mai vedea atunci
Ce s-a ales din asta:
Tot praz , mușcate sau gardenii?
DaLu