Nu iubirea,
nu neiubirea,
nici despărțirea,
nici măcar moartea nu doare
mai tare
decat cuvântul nespus.
Pe un cer de Atenă
vine-un zeu și-ți rânjește,
mișelește-ți bea-nsetat din ambrozie!
…mai ai doar un strop.
pune mâna şi înhață
şi-apoi fugi la capăt de ață!
– Nu mă căutați,
Nu mă alergați,
Nu mă mai strigați,
Că nu ma găsiți!
Sunt la capăt de ață
Nespusului să-i dau viață!
Poetu-i nebun!
Stă pe-o margine de ață
cu-n strop de ambrozie
ce miroase-a bozie,
ca să spună celorlalți un cuvânt sau poate două,
uneori ii ies chiar nouă.
Nu-l huliți,
nu-l bombăniți,
doar nițel sa îl iubiți,
mângâiați incetișor,
c-a plecat
la capătul aței
să dea foc paiaței.
Că pe el îl dor de moarte
nespusele cuvinte, toate!
DaLu
scris minunat de bine si cat e de adevarat sfarsitul. Si inceputul. Cuvintele nespuse dor… foarte tare.
Multumesc, Carol!
– Nu mă căutați,
Nu mă alergați,
Nu mă mai strigați,
Că nu ma găsiți!
Sunt la capăt de ață
Nespusului sa-i dau viață!
Multumesc, domnule!