S-a fâţâit încoace şi încolo, ducea pizze la mese, încasa bani şi mă privea cu nişte ochi colţuroşi. Are o uitătură directă, electrizantă. Greu o poţi privi în ochi fără să simţi furnicături angoasante pe ceafă. Mă tot întrebam dacă o mai văzusem vreodată în micul restaurant din pasajul Academiei, un restaurant modest dar înţesat de picturi frumoase, cam clasice si comerciale, după gustul meu. Marmură roz de Ruşchiţa pe jos, scaunele şi mesele de lemn veritabil, pereţi în calcio vechio şi tot felul de picturi ale aceleiaşi mâini: peisaje din Balcic, Veneţia, cai, flori în ulcele de lut, peisaje marine, nimic revoluţionar. După numerele care însoţesc fiecare tablou înţeleg că sunt de vânzare. Am văzut-o cum vine înspre mine cu tava. Era greu de observat: un metru şi jumătate, blugi negri rupţi în genunchi, coama blondă prinsă în coadă de cal şi buzele subţiri strânse aşa cum strângi un sac prea plin la gură. Avea atât de multe de spus! Îşi ţinea, însă, gura închisă anevoie, ca să nu slobozească tot ce gîndea. Ar fi fost neplăcut pentru cei din jur şi chiar şi pentru ea însăşi.
Mă uitam cu drag la cărnăciorii mei de Pleşcoi aranjaţi în forma semnului infinit în farfuria decorată cu salată verde şi pătrunjel.
– Cum de-ai ajuns aşa?
M-a lovit în moalele capului. Pentru ea, o copilă de 20 de ani, eu eram o făptură jalnică, mâncam singură , taman sâmbăta dupa amiază, probabil că-i păream prea singură, prea mizantroapă ca să am o companie, prea desuetă, prea din secolul trecut, atît de hidoasă cu prezenţa mea încât i-au ţâşnit fără de voie umorile cele rele…
Nu am ştiut ce să-i spun. De fapt mă blocasem şi încercam măcar să-i susţin privirea tăioasă, dacă nu eram în stare să-i răspund la întrebare.
– Zi-mi. Spune-mi tot, cum ai ajuns aici? Tot traseul tău.
(traseul, oh, Doamne!!!)
Ce să-i fi spus? Că nu am chef de conversaţie? Că întrebarea ei m-a răscolit? Că nu mai ştiam demult şi nici nu aveam chef să ştiu ce părere au oamenii despre mine? Că am ajuns la vârsta când părerea celorlalţi devine din ce în ce mai insignifiantă pentru mine, când nu mai ai nevoie de validări, când ştii foarte bine câţi bani faci, cât cântăreşti şi când tot ce mai vrei să mai faci e să laşi dâre din tine, după tine. Cumva. Pictând, scriind. Pentru că atât ştiu face. Şi că îmi aştept nepoţii cu care să mă joc, aşa cum nu am putut cu fiicele mele, pentru că eram prea ocupată să mă iau în serios atunci când ele erau mici. Să-i învăţ tot ce am învăţat de la fiicele mele, mamele lor, pentru că ele vor fi prea ocupate să se ia în serios, ca să îşi înveţe copiii lucrurile minunate pe care le ştiu? Ce să-i fi spus? Că încă iubesc şi mă simt iubită, în ciuda anilor mei care încep să se vadă şi că iubirea este singurul motor al lumii?
– Vreau să ştiu tot despre tine. Îmi placi mult. Eşti elegantă, pari deşteaptă şi misterioasă. Întotdeauna bei un pahar de vin alb rece. Ştii, eu mă beţivăneam până te-am cunoscut pe tine numai cu bere. De când te-am văzut prima oară nu m-am mai atins de bere, beau doar un pahar de vin alb demisec , ca tine. Aât, un singur pahar de vin alb rece. Tre’ să recunosc că m-am obişnuit greu cu el, mie chiar îmi plăcea berea aia, dar e … aşa, prea ordinară, prea muncitorească, prea pentru Dorel. Şi tot de atunci mănânc numai ce mănânci tu. Gata cu prostelile. Vreau să fiu ca tine, deci, spune-mi cum să fac?
Va urma
DaLU
Pleşcoi– o localitate în judeţul Buzău aflată în comuna Berca. Cârnaţii de Pleşcoi sunt brand naţional şi se fac numai din carne de oaie şi vită după o reţetă străveche. Prepararea este extrem de laborioasă, producătorii spun că e nevoie de circa 100 de ore.