DÂRE DIN OAMENI, DUPĂ OAMENI (2)

Continuare la  Cum ai ajuns aşa? 

– Ei, hai, zi-mi…

Recunosc că tutuiala cu care mă trata fără sfială mă deconcerta un pic. O fi vreo golancă care şi-a inventat o poveste piperată cu care să-mi smulgă vreun bacşiş mai consistent decât acel tradiţional  10 la sută,  gândeam. N-aveam chef să ascult braşoavele ei. 

– Păi nu ştiu de unde să încep.

-Începi din toate părţile.  Habar n-am…

– Bine, dar ce vrei să ştii, mai exact?

– Cine eşti tu, asta vreau să ştiu mai igzact.

– Pfffffffff… fetiţă , habar n-ai ce întrebi. Crezi că ştiu cine sunt eu?

– Nu mă lua cu ” fetiţă” am deja douăjdoi, am pornit pe douăştrei. Normal că ştii, altfel de ce ai băga faţa asta?  Când intri şi ieşi de-aci ai faţa asta de parcă le ştii pe toate şi că toată lumea e a ta. Ei, hai, bagă, vreau să am toată lumea. Învaţă-mă cum…

Aşa deci, vrei toată lumea. S-o ai tu. Hm. Cred că trebuie să schimb foaia.

– Gagico, vrei să ai toată lumea?

– Daaaaaaaaa…

-Bine. Hai să ieşim de aici ca să-ţi arăt cum şi în ce fel.

– Măi, doamnă, nu pot acum, sunt la ” giab”, poate mâine…

– Femeie de douăjdoi de ani, vrei lumea toată  şi te cramponezi de un  job amărât ? Hai, strânge-ţi catrafusele şi hai cu mine să-ţi arăt cum se obţine lumea.  Acum! Lumea se obţine acum! Nu mâine! Te dai vitează şi şmecheră şi amâni pentru mâine să ai lumea? Tu te auzi?

– Eşti nebună…

– Ai impresia că dacă bei vin alb demisec, un singur pahar şi dacă mănânci fără pâine, vei avea lumea? Ce mică şi pricăjită eşti. Hai, te mişti, sau îmi pierd timpul cu tine?

Mă privea alb. Mat. Fără expresie. Îşi trăsese oblonul peste ochi, aşa cum observasem că face atunci când era toropită de uimire.  Efect scontat. 

I-am plătit consumaţia, am aşteptat-o cuminte să vină la uşă cu toate catrafusele ei de fată rea şi am pornit. Am dus-o în tăcere pe Calea Victoriei şi apoi am coborât încet pe treptele din spatele bisericii din cărămidă roşie de la Sala Palatului. Se foia, stătea cu un pas în urma mea şi mă studia cu foame agresivă. Voia să fie Cineva.  Atunci şi Acolo. 

Mi se făcuse teamă că nu voi reuşi. 

Am intrat în biserică fără s-o privesc.  Dacă i-aş fi văzut orice urmă de ezitare în ochi, curajul meu nebun s-ar fi dus pe copcă.  Ş-a ţinut după mine ca un pui de găină după cloşcă. Am dus-o până în faţa Mântuiorului. Îi simţeam respiraţia sacadată în ceafă. M-am dat un pas în dreapta. Era transfigurată. Toată arhitectura devenirii ei ce-o construisem în minte şi pe care urma să o fac,  nu mai avea sens. Dumnezeu îşi făcea treaba şi fără ajutorul meu. 

A căzut din picioare şi a început să plângă. M-am aşezat într-una din strane şi-am aşteptat. 

După vreo jumătate de oră s-a ridicat sobră, şi-a şters lacrimile şi a ieşit din biserică aruncându-mi în treacăt: 

– De Acolo , de la El îţi vine siguranţa, statul ăla ferm pe amândouă picioarele.  Privirea aia a ta sigură că Cineva Te Iubeşte şi că orice s-ar întâmpla e din voia Lui. Acum Ştiu!!!

Ne-am despărţit în faţa Palatului Regal fără nici un rămas bun. Nici nu era nevoie. I-am dat totuşi numărul meu de telefon, în cazul în care va rătăci. Foamea ei de Dumnezeu era atât de mare încât El m-a trimis în calea ei ca s-o duc înspre El.  Aşa cum mi-a trimis şi mie şi încă o mai face, oameni care mă ţin de mână şi care mă duc înspre El. 

M-a mai sunat după vreo lună.  Plecase la o mânăstire în Moldova. Nu mai voia să hălăduiască. Îşi găsise calea. I-am cerut să se roage şi pentru mine.

(va urma)

DaLu