Trăiesc cu sufletul la gură, mă fărâmițez în milioane de cioburi, 
fiecare cu treaba lui pe acest pământ. Un ciob are grijă de mama, văduvă neostoită. Un alt ciob, de-un copil, un altul de alt copil. Am cioburi pentru fiecare prieten care mi-a atins inima vreodată. Îs mulți pentru că am cioburi. Încă unul pentru un job, un altul pentru alt job. Am câte-un ciob din mine pentru fiecare al meu, dus din astă lume.
Trăiesc cu sufletul la gură și cu opinca-ntr-o mână. Să fug ca să scriu, să filmez, să montez, să citesc, să pictez. Mănânc pe fugă, dorm prescurtat, trăiesc într-o viteză nebună, dar iubesc pe îndelete. Măcar atât. 
Până când?
– Până când îți vei lipi cioburile la loc, DaLu, sună o voce din Cer.
– Adică, nu asta vrei? Să le fac pe toate? Că doar mi-ai dat traistă grea de dus și cum nu pot s-o duc dintr-o dată, am fărâmițat-o ca s-o duc pe rând.
– Nu!!! (tună vocea din Cer) Greșit!
Deoarece conversația s-a terminat brusc din cauza bruiajelor neavenite, n-am aflat răspunsul. Până când se va restabili legătura trebuie să-mi adun cioburile, să le îndes în desagă și să merg mai departe. Cu voi laolaltă. Dacă Vocea vrea să mă chinui cu desaga toată dintr-odată, cine-s eu să cârtesc?
Doar DaLu