Când aveam vreo nouă -zece ani, am sărit în sus de bucurie, când mi-au spus părinţii că mă trimit într-o excursie în Bulgaria cu școala. În sfărșit, plecam și eu in străinătate! (de pe atunci iubeam starea aceea magică de miserupist în vacanţă). Tata m-a condus la autocar şi la plecare s-a aplecat la urechea fetiţei cu codițe şi afișând un aer conspirativ îmi şopteşte: ai grijă ce faci pe acolo, eu în locul tău nu m-aş duce! E cam riscant, bulgarii au ceafă groasă şi niciodată nu e bine să ai de-a face cu ei…
Fetiţa cu codiţe nu văzuse niciodată vreun bulgar până atunci, aşa cum nu mai văzuse nici măcar vreun om de altă etnie. Ideea de a se întâni cu un bulgar avea de acum, după șoapta tatei, dimensiunile unei întâlniri de gradul zero! Un extraterestru apocaliptic se întrupa în imaginația fetiţei cu codițe împletite. O dihanie cu o ceafă foarte groasă pe care, eventual puteai să spargi lemne, un monstru invincibil, inexpugnabil, hidos, jegos și oribil urma să mă ucidă la coborârea din autocar. Bestia din Frumoasa şi Bestia era o imagine angelică (măcar acolo nu murea nimeni) pe lângă imaginile plăsmuite în capul meu de cele câteva cuvinte ale tatei, despre care am aflat mai târziu că nu erau ale lui, ci ale unui alt tip fain. M-am înfipt în scaunul moale ale autocarului şi am mai avut curaj să privesc pe geam numai pe teritoriul României mele dragi unde oamenii aveau ceafă normală, în general doi ochi, un singur nas şi de regulă câte două urechi. Când ghidul ne-a anunţat în microfon că urma să pătrundem pe teritoriul țării vecine și prietene (așa se vorbea în comunism) am astupat cu perdeaua groasă fereastra și am ținut ochii strânși. Când i-am deschis, câmpul meu vizual era plin de musculițe verzi și când mi-am recăpătat vederea, m-am uitat în toate părţile după bulgăroii cu ceafa groasă, dar nu era nici unul prin preajmă. Poate erau ocupaţi cu devorarea altor şcolari români. Cât m-am plimbat pe străzile din Ruse cu mama de mână (mama a însoțit ca profesor trupa de excusioniști) căreia nu i-am dat drumul decât când am reintrat pe teritoriul Republicii Socialiste România, mi-a fost o frică cum nu mi-a mai fost niciodată de atunci.
Chiar dacă între timp devenisem adult, când i-am dat vestea tatei că plec în vacanță în Grecia, nu l-am mai lăsat să-și facă numărul hâtru… l-am spus că știam că grecoteii au nas subțire. Și-a râs în barbă și mi-a spus să-i aduc uzo. I-am adus, dar nu i-a plăcut, în schimb i-a plăcut Metaxa ce i-am dăruit-o. Știam că n-o să-i placă uzo. Cum nici mie nu-mi place.
Devenind mamă, fără să vreau, am repetat cumva povestea de mai sus. Așchia nu sare departe de trunchi. Am dus-o la culcare pe fiica mea O. care avea vreo 6-7 ani. Și cum nu prea avea chef să se culce mă escroca rugându-mă să-i spun povești. Una, două, nouă… Am făcut bătături la limbă de câte povești i-am spus și ea să mai adoarmă, nici gând. Cred că spuneam frumos povești, chiar dacă acum nu mai recunoaște. I-am spus toate poveștile din lume, pe cele scrise de alții dar și pe cele inventate de mine. Până la urmă, ca să mai diversific repertoriul, îi spun pe un ton rugos-sinistru:
– Tu știi cine sunt eu?
-Cine?
– O vrăjitoare. Am mâncat-o pe mama ta, am luat chipul și înfățișarea ei și te mănânc și pe tine dacă nu te culci. Acum! Culcarea!
Fiica mea nu m-a mai rugat niciodată să-i spun povești de atunci. În schimb îmi reproșează constant că a avut o copilărie dificilă 🙂
Acum ce să mai fac? Zânele și prinții din basme nu se mai întorc. Așa cum nici tata nu mai vine să-mi spună versul următor din Scrisoarea a treia…
DaLu