Stătea pe piedestalul pe care o pusese sculptorul, îi privea și uneori reușea chiar să le zâmbească trecătorilor din parcul cu castani. Sau poate, doar părea că femeia de bronz de pe soclu zâmbea. Unii o priveau cu seriozitate de turist și se fotografiau cu ea, pe când alții se îndrăgosteau iremediabil de veșnicia carnației sale de bronz, însă fugeau când își dădeau seama că femeia le poate ciopli un alt destin. Rămânea întotdeauna cu mâna întinsă. Lacrimi grele de bronz curgeau pe chipul măiastru.
Alții voiau să o aibă cu orice preț.
Dezamăgiții o loveau cu furie, cu pietre mari si colțuroase. O durea. Câțiva au dorit să o cumpere, dar nu era de vânzare.
Mândru de opera sa, sculptorul era unicul ei proprietar și ca orice artist cu nevoia confirmării geniului său, a expus-o într-un parc. Nici in ruptul capului nu putea admite că o operă o dată zămislită nu mai aparține creatorului. Artistul începuse să îmbătrânească și să adune tot soiul de fleacuri ca o babă cupidă. Unul dintre acestea era și maiestuoasa, superba și unica sa creație : femeia de bronz. Era singura femeie care părea că nu-l va părăsi niciodată.
Într-o noapte femeia de bronz a încercat să evadeze. Voia atât de mult să se plimbe printre trecători, să se piardă printre ei, să culeagă castane și să miroasă magnoliile, vecinele ei din parc, singurele pe care le aștepta să apară primăvara. Dar cum să topești marmura soclului, cum ai putea tu o namilă rece de bronz să trăiesti printre oameni? Utopii. După câțiva ani chinuitori îi veni o idee, ce-ar fi dacă s-ar clătina puțin câte puțin, poate că soclul de marmură va ceda, se va sparge și ea va putea coborî. A început să se clatine încetisor, în fiecare noapte, când n-o vedea nimeni. În a mia noapte, după aproape trei ani de eforturi incrâncenate a reușit să-și desprindă faldurile rochiei de soclu.
La miezul nopții coborî încetisor și cu emoție infinită, a privit pentru ultima oară, soclul de marmură, mormântul ei suprateran. Doar cei care zac în morminte sunt destinați perfecțiunii. Femeia de bronz obosise să tot fie perfectă… Ura să fie așa cum voiau unii și alții, sculptorul, trecătorii din parcul cu castani…
Era în sfârșt liberă să fie imperfectă! Fugea pe străzi, printre oameni si aproape că nu-și dădea seama că bronzul din care era făcută se transformase în carne și sânge. Sau poate fusese de la început făcută din carne si sânge dar nu văzuse nimeni, nici măcar sculptorul? Cine mai știe? Dar n-avea timp să-și bată capul cu asta. Avea să se gândească la asta, cândva, la ceas de amintiri.
Acum sosise timpul să trăiască!
Era din carne și sânge și trăia!
Avea voie să iubească, să fie iubită, să fie imperfectă…
Deodată a văzut un chip frumos, un bărbat, care nu semăna cu nici unul dintre trecătorii care-o priviseră zeci de ani. Acesta se apropia încet și o privea ca și când ar fi așteptat-o încă de la începutul lumii. I-a înlănțuit umerii fragili cu braț ocrotitor și au plecat împreună în aventura imperfecțiunii- viața.
Sculptorul a înnebunit de supărare când a descoperit că până și femeia de bronz a fugit din viața lui. Am auzit că noaptea colindă toate parcurile Bucureștiului în căutarea femeii lui perfecte din bronz. Nu cred că știe că iubirea a topit bronzul și că pur și simplu femeia aceea nu mai există.
(ar merge cu Scorpions, sugerează un cititor)
DaLu
…undeva în fundal se aude Scorpions ” A moment in a million years”.recitesc,dar nu mai pot să nu aud.
Wonderful, Luciu. Thanks for remember…