-Mama, du-te tu și ține-i companie lui tata, cât mă îmbrac eu…
Sinele meu deborda de un sictir incomensurabil care nu reușise decât un mda anemic menit să păstreze aparențele…
Dar m-am dus cuminte și m-am instalat pe unul dintre scaunele înalte din bucătăria mea. El fuma aparent liniștit și mă privea direct fără să ascundă că voia să mă privească.
Cum mă simțeam sublimă (unul din rarele cazuri când mă simt sublimă) m-am expus vederii ferindu-mi ochii de privirea lui insistentă.
Și pentru că n-aveam cu ce să umplu tăcerea aia cretină care se instalează între oamenii care nu au ce-și spune, am fumat și eu. Noroc ca există țigările care umplu sățios tăcerile nefirești.
Ca să fie clar, eu sunt personajul mama și el tata din această poveste. Genitorii unei odrasle splendide. Deșteaptă, frumoasă și lista ar mai continua, dar aș fi lipsită de modestie atâta vreme cât eu am fost o prezență activă la venirea ei pe lume.
Ileana Vulpescu spunea în Arta Conversației : Se vede că nu suntem oameni de lume, nu știm să umplem o tăcere (nu mai știu exact cum suna exact, dar asta era ideea).
Habar n-am dacă sunt om de lume au ba, în cazul de față nici nu contează, ci efectiv nu am chef să umplu tăcerile lângă acest om. Mi se pare mai potrivit să tăcem împreună. Măcar atât să mai facem împreună. Să tăcem. Poate părea profund. Nu e! E doar refugiul unor oameni care nu mai ce să-și spună. Chiar dacă au dat viață unor copii, ei doi, au devenit atât de diferiți peste ani încât eleganța unor vorbe necesare pare o mizerie regizată.
Uite, de-aia elogiez marile și elegantele tăceri. Pentru că.
DaLu
BUNA DIMINEATA!
Ileana Vulpescu , Arta Conversației : Se vede că nu suntem oameni de lume, nu știm să umplem o tăcere…
Inseamna ca am citat bine din memorie. Ma mai tine, inca 🙂