Toate cate le-am vazut… | LITERATURĂ ȘI PICTURĂ

Incerc sa evadez din bezna din mine,
nici macar nu ma mai zaresc,
oare in ce parte a camerei stau?
Nici memoria nu ma mai ajuta ca altadata,
parca ieri stateam la biroul improvizat dintr-o masa de la bunica.
Oare-s tot acolo?
O luminita fulguie neincetat in bataia lunii…
Noroc cu luna,
ca altfel nici n-as stii ca mai exist.
Ce-o fi luminita aceea?
Ah, stiu!
E diamantul de la inelul ei de logodna.
Ah, daca acum e luna pe cer, inseamna ca peste cateva ore va fi soare
si poate scap de bezna din mine…
Si ce-am sa fac atatea ore in asteptarea soarelui?
O sa ma gandesc…
la pictura, la sculptura, la poeme, la romane,
la cat de frumos e sa fii fericit,
la cat de tihnit e sa te simti iubit,
la cum te simti ca un Dumnezeu cand iese ceva din mainile tale,
la cat de rau te simti cand iubesti si nu esti iubit
(acum cand ma gandesc, parca nu era asa de rau).
Chiar am la ce ma gandi!
De-abia astept lumina
ca sa vad cat din mine mai sunt.
Oh..iata pata mare si rosietica care intra pe fereastra,
a sosit Soarele!
Toate poemele citite, toate romanele, picturile, sculpturile adulmecate cu nesat altadat’
se invartesc in odaia mea cea veche.
Iata-mi verile, toamnele, iernile si primaverile!
Iata-mi lungile rafuieli cu Tatal,
iata-mi iubirea catre El si iubirile catre altii, de-ai mei.