Sunt veche si mă mai invechesc c-așa mi-e firea.
N-aș vrea să spun că sunt ca vinul vechi
ci ca un fruct copt, dulce și crocant
mușcat, ce-aduce fericirea, dăinuirea…
Intinde mâna, ia-mă de pe creangă,
Că-s veche, coaptă
precum o timpurie toamnă!
Culege-mă acum, nu altadată!
Imbată-te de-arome si culoare
de sânge și de sevă, de viață dătătoare.
Și dacă n-ai s-o faci, nu-i supărare!
M-oi duce-n jos ca in acel dicton
elaborat de marele Newton.
De acolo am de gând să plec
In marea cea mai mare.
Cum rămâne domnul meu,
Iți iei scara si panerul
Ca să ne culegem Cerul?
Bună Ziua !
Doamnei Daniela Lungu !
~
Vă mulţumesc pentru acest exemplu de frumoasă implicare !
~
[Că să ne culegem Cerul?]; fructul oprit, transformat în ROD de HAR, de astă dată !
Minunat !
SLAVĂ lui Dumnezeu ! În Treime Sfinţit !
GLORIE Maicii Domnului, Pururea Fecioara Maria ! (MAMA Omenirii ! – iertat să fiu !)
Mulţumim îndelungii Răbdări cu care Cerul ne gratulează !
~
Cornelius, 🙂
PS: “Femeia” a adus Păcatul ~ FEMEIA îl destramă ! Cinste Femeilor, Inimile noastre, Mamele oamenilor ! ~,
Multumesc Corneliu ca ai intuit perfect mesajul meu usor abscons!
Frumoasă poezie., Am citit-o cu mare atenţie. Un posibil contrarăspuns există într-o poezie de-a mea, scrisă acum vreo doi ani., pe care am s-o postez ţi aici:
cugetarea lui TriStan
Încerc această cugetare
dar nu sunt, frate, prea decis,
La cine să fac referire:
La mere…pere sau la…vis
Şi-atunci îmi iau, firesc, îndemnul
Să scriu , cum e-al meu nărav,
De mere ( perele-s cu cântec
Şi de le guşti, rămâi bolnav.)
I-adevărat că-n vârf de pom,
Sau undeva, de cer aproape,
Sunt mere rumene, zemoase
Care surâd bătând din pleoape,
Dar stau aşa şi vegetează
În tremurată aşteptare
Să vină, sus, culegătorii
Şi să le dea o sărutare.
Dar unele sunt sus de tot
Nici scară nu-i să faci urcare
Şi-atunci rămân şi se zbârcesc
Se stafidesc cu ochi-n soare.
Iar jos, la rădăcini de măr,
Culegătorul ostenit
Culege-un măr căzut de vânt,
Mai galben şi puţin lovit,
Îl ia şi-l pune în paneru-i
Ştergându-i faţa noroită
– Şi tu eşti bun, îşi zice el
Şi pleacă cu a lui ispită.
Iar despre acei struguri care
Îi storci să faci un vin mai bun
(Luaţi aminte, mere coapte,
Ce viţă creşte lângă drum,
Că nu orice butuc de vie
E pus să facă un cotnar,
Poate fi doar o acritură,
O secătură, un hoinar.)
Şi-acum mă-ntorc din cugetare
Cum am făcut-o şi mai an
Şi mă semnez cu resemnare
Un strugur stafidit: TriStan
Leonid Iacob
(poezia este publicată în revista “Impact cultural” nr.380/2011)
Interesant, Leonid! Gand la gand cu bucurie , zice romanul.
Cine nu prefera un fruct copt, dulce si parfumat in locul unuia verde si acru ? Cine nu ar vrea sa-l culeaga ? Cu atat mai mult ca e de o mie de ori mai frumos ! Poezia e excelenta si adevarul din ea e flagrant. Citind, am chef sa fug si sa iau panierul si scara…
Mersi, Daniela.
@Carol si eu iti multumesc pentru cuvintele frumoase
“Ca să ne culegem Cerul”… frumos, într-adevăr!
Un loc de cules vers şi emoţie curată.
Multumesc mult pentru frumoasele cuvinte.