Mă numesc DaLu și-s dependentă de călătorii!
Mi-e un dor nebun de plecat în vacanțe, aiurea prin lume. N-am ieșit de trei ani din țară și mă resimt. Am o boală pe care medicii n-o cunosc, dar o știu eu și am botezat-o DDC adică dependență de călătorii. Acum sunt în sevrage. M-a luat o jelanie de la niște poze mai vechi făcute în Tennessee și cum nu am leac , mă jelesc la voi, poate-mi trece… Măcar de m-ar ține până la iarnă când voi fi, sper, călare pe un avion transoceanic.
Mă voi jeli în serial, că-i boala grea și eu am o grămadă de amintiri năstrușnice și năzdrăvenii de povestit. Nu o să vă spun nimic despre obiective turistice, pentru că acestea fac obiectul site-urilor lui Brăduț Florescu, eu vă voi spune povești cu oameni.
Am dat cu banul și s-a ales pentru acest prim episod: Elveția. Prima mea ieșire în lumea mare, în lumea civilizată. Geneva,
Montreux, Vevey. M-am cazat în Montreux la un hotel superb, cu pereți uriași de sticlă, unde am prins o ninsoare ca-n basme, unde am băut cel mai bun vin din lume (nu știu cum se cheamă, mi s-a spus ca e local wine și eu am fost mulțumită cu acest răspuns) și am făcut conversație cu niște elvețieni vechi și tare necunoscători de istorie. Și ningea peste noi, și noi vorbeam, 
mai precis eu le predam istoria modernă a României și ei, așa vechi cum erau, m-au lăsat să-i dăscălesc cu Ceaușescu, cu Stalin, cu Ștefan cel Mare, apoi am trecut la Eminescu și Enescu, Mircea Eliade și le-am vorbit despre toți cei care mă fac pe mine mândră că m-am născut în limba ce-o vorbeau ei. Ei, da. Nu căsca nimeni, chiar dacă se făcuse 1 noaptea și eu tot predam, predam … și bătrâneii tot nu voiau să plece la culcare. Am plecat eu prima, pentru că nici măcar nu-s vorbăreață și nici engleza mea nu era chiar fluentă. Oricum, am considerat că aflaseră destule despre noi după această primă lecție despre români, mai ales că mi se făcuse tare somn.
Dis de dimineața erau toți în păr în restaurantul hotelului și voiau the second lesson. Le-am servit una frugală, rapidă, pentru că aveam întâlnire pe malul lacului Leman (Geneva) cu un domn drag inimii mele muzicale, domnul Freddy Mercury și cu încă un domn la fel de drag inimii mele cinematografice, domnul Chaplin, la Vevey.
Frumos la hotelul acela de basm, dar avea totuși un defect major. Căzile n-aveau dopuri!!! Da știu, erau cu butoane. Le-am descoperit în penultima zi de ședere. Până atunci am făcut duș. Da, nu râdeți, la momentul ducerii mele în țara cantoanelor nici voi nu știați de butoane la cadă, poate doar la Hilton (fostul Athenee Palace) să fi fost, că Marriotul nu aterizase încă în poiana bucureșteană.
Seara când am revenit din peregrinările unde m-am întâlnit cu bărbați celebri și defuncți, gașca de moșneguți elvețieni își așteptau profa de istorie și cultură română. A urmat o altă lecție, a treia, despre legendele românilor. Pot spune și să nu mă credeți lipsită de modestie, dar i-am spart! I-am ținut în mână patru ore întregi, n-au respirat, n-au mâncat, n-au băut nici apă. Playlistul a fost cam așa: întâi i-am oripilat cu Legenda meșterului Manole, apoi i-am îngrozit cu solomonarii din nordul extrem al Romaniei, aceia care teleportează oameni, împrăștie norii, aduc norii (băieții fac asta la cerere, dacă-i secetă, îți livrează niște cumulus cu ploaie, dacă-i ploaie, îi răspândesc și trag soarele pe cer), apoi i-am băgat in boale cu balada Miorița, i-am trecut prin Țara Luanei (Munții Buzăului) unde le-am spus povești cu uriași străvechi și m-am mai oprit fix in pădurea Hoia Baciu din Cluj unde le-am povestit de fantomele și bizareriile care se țin lanț pe acolo. De data asta, ei au fost cei care au plecat primii la culcare. Iar eu mi-am terminat brusc cariera de profesor pentru că a doua zi nu mai erau la hotel. Am auzit niște țipete în toiul nopții care veneau dinspre camerele lor. Cred că visau urât…
Revin cu noi episoade:)
DaLu
BIG LIKE!1EXCELENT!
Multumesc 🙂
(y) EXCELENT SCRIS SI CU UN FIN SIMT AL UMORULUI !
Multumesc, Elena Ilie! La simtul umorului nimeni nu ne-ntrece pe noi, pe romani, nu?