Bătrânul își adânci privirile pe fereastra compartimentului, însă nu mai zărea decât lumini palide. Formele și contururile se estompaseră cu mulți ani în urmă. Ochii nu-i mai serveau pentru lumea aflată dincolo de trupul bătrân și obosit. Cataracta se așezase ca un zid între el și lumea cea mare. Își vedea, însă, clar și nepomădat sufletul,în care nu prea privise zeci de ani. Și-l scotocea c-o încrâncenare dănd uneori peste cenuși fierbinți încă….
Gândea: Ne petrecem adolescența urându-ne acneea și trupul imperfect, aflat în formare. Urâm și nesiguranța, necunoașterea și mai urâm cenușile dureroase ale primelor iubiri. Nici la maturitate nu suntem prea fericiți pentru că tragem cu-n ochi spre vremea când am fi putut fi fericiți, dar nu am fost pentru că eram ocupați să ne urâm.
Apoi vine cealaltă vârstă-ultima, când chiar nu mai avem ce iubi la noi, pentru că suntem urâți la chip. Mulți dintre noi și la suflet. Visuri neîmplinite, șanse ratate,neputințe, lipsuri, boli…
Atunci de ce ne agățăm cu disperare de viața în care nu am făcut altceva decât să ne urâm? De ce-am vrea să prelungim viza pentru tărâmul deznădejdii și-al urii?
Poate pentru clipa pe care avea s-o trăiască bătrânul cu cataractă din tren…
Tânăra care-i ținuse companie în compartimentul cu miros de mucegai coborî la Iași. Avea o voce dulce și haine colorate. Bătrânul încercă să și-o imagineze: părul prins probabil la spate, ochii mari și vioi, nasul acvilin și cu personalitate (nu-i plăcuseră niciodată cârnele, de aceea a decretat scurt că fata deșteaptă de lângă el nu poate avea decât un nas puternic, c-o tăietură fină. Bărbia trebuia să fie mică și rotundă și deasupra ei se aflau buzele piersicii. Rochia probabil roșie, judecând după dârele roșiatice de lumină pe care le răspândea în micul lor compartiment. Oare cum arătau pantofii fetei? Nu aveau tocuri, pentru că pășea fără zgomot. Își aminti cu plăcere pantofii soției sale de la nunta lor de acum jumate de veac. Erau albi și cu toc cui. Era atât de frumoasă cu rochia ei albă de prințesă. Răspândea lumină pe unde trecea. Din păcate n-au trăit prea mult timp împreună. S-a dus de tânără în adevărata Lumină lăsându-l singur. Apoi nu i-a mai plăcut nicio altă femeie. Nimeni n-o putea înlocui pe Prințesa lui de lumină. Îi vorbea în fiecare zi și uneori chiar o simțea în preajmă răspândind lumini colorate care sclipeau ici și colo tainic. Era trist pentru că ea nu îi vorbea niciodată. Într-o noapte, înfierbântat de dor, a strigat-o îndelung, știa că năzdrăvana era în preajmă. A conjurat-o să-i răspundă, să-i spună un singur cuvânt, o silabă, poate doar o literă. Ar fi trăit cu amintirea acelei șoapte…Însă ea n-a dorit să-i răspundă. Poate nu putea, sau n-avea voie. A continuat să îi vorbească zilnic, fără să mai aștepte răspunsul ei. Se mulțumea cu dârele ei colorate de lumină.
Își aminti dintr-o dată de fata care coborâse la Bacău. Când a ieșit din compartiment i-a urat să aibă o viață îndelungată și frumoasă. El i-a replicat tăios că astfel de urări se fac oamenilor tineri dar că-i mulțumește. El nu se aștepta să mai trăiască prea mult, oricât și-ar dori. Atunci fata care răspândea lumini roșiatice a răspuns cristalin și ușor amuzată:
– Oh, domnule, n-ați aflat că viața nu se sfârșește niciodată în Împărăția de Lumină? Doar ți-am mai spus de atâtea ori… Hai, te aștept… 
Apoi a dispărut din compartiment cu luminile ei roșiatice care, nu știa de ce, deveniseră mai limpezi pentru o clipă. Și parcă rochia nu era roșie, ci albă. Și parcă pantofii aveau toc.
– O să vin… curând, îi răspunse fără glas, bărbatul.
DaLu