Azi mi-e dor de bărbații mei adevărați. De ai mei de-același sânge, sau nu, care scrâșnind din dinți TRĂIAU RĂZBIND ȘI MUREAU ÎNVINGÂND.
Mi-e dor de tata, cel mai important bărbat din viața mea! Cel care m-a invățat cele mai importante lucruri din lume: să țin fruntea sus chiar dacă sunt vraiște pe dinăuntru și să iubesc necondiționat.
Mi-e dor de fratele meu pe care l-am iubit ca pe un fiu, ca pe un prieten, ca pe un frate. Cel care îmi spunea adesea : tu ești tu și ca tine nu mai e nimeni. Ține minte chestia asta!
Mi-e dor de taica, bunicul meu matern. Cel care mă iubea ca pe ochii din cap și care mi-a cumpărat primul meu ceas de mână și primul radio. Cel care aștepta americanii cu ochii pe cer…cel căruia i-am dedicat prima mea descindere în Lumea Nouă. Cel care îmi spunea povești fabuloase cu boieri, cu sânge și gloanțe din al doilea război mondial, povești adevărate despre viață și oameni. Îi datorez mare parte din ce sunt azi.
Mi-e dor de unchiul Virgil, cel care pe patul de moarte, mi-a mărturisit că mă admiră…pe mine, o neputincioasă, pe care eu însămi nu dădeam prea mulți bani. Murea neuitând să admire și să-și exprime admirația față de cineva. Murea fără să privească moartea, ci privea tot înspre viață. Asta da, forță umană! Asta, putere de transcendere a lucrurilor, a vremii , a dimensiunilor!
Mi-e dor de părintele Petrică Constantinescu de la Calvini, Buzău, primul om din lumea aceasta care mă numea : fata mea frumoasă și primul om care mi-a dăruit o ciocolată cu alune. Aveam numai 10 ani. Eram fiica lui întru duhovnicie. Blândețea sa nemaipomenită, înțelegerea sa atotcuprinzătoare asupra vieții m-au modelat și m-au construit.
Mi-e dor de fiecare în parte , și de toți laolaltă.
De ce azi?
Pentru că prima oară după mulți ani ani simt nevoia unui umăr puternic pe care să-mi culc capul. Să simt că acolo sunt acasă…
Pentru că nu mi-e bine în țara mea, în casa mea, în sufletul meu…
Mi-e dor de voi, bărbații mei adevărați și drepți ca brazii care-ați adormit pentru că așa trebuia. Atunci era ceasul vostru.
Mi-e dor de voi, pentru că nu mă mai simt în siguranță în patria pe care voi ați iubit-o și pe care m-ați învățat s-o iubesc la rându-mi…
DaLu
Nu ne cunoastem. dar iti admir sufletul frumos si trist, puternic si fragil totodata, pe care il pui in fiecare scriere, in care se simt radacinile ingrijite de alti oameni frumosi. Imi esti draga si aproape sufletului meu, chiar daca nu ne cunoastem. Multumesc frumos pentru fiecare traire pe care mi-o aduci prin povestile tale.
Multumesc mult, Luciana! Cuvintele tale si ale celor care imi scriu si-mi spun ca le plac scribalelile mele ma fac sa recidivez. Multumesc, sa traiesti!
Citind…mi-am adus aminte de Barbatii din familia mea, disparuti in inchisorile comuniste…Uite ce nume frumoase, barbatesti aveau: Leonida, Virgil, Traian…si ultimul cel mic, prislea, tata Aurel Constantinescu. Nu au mai apucat sa-mi spuna nimic, eram prea mic, citeva luni, iar ei au murit prea devreme…
Oh, Paul. M-ai emotionat. Bravi barbati la tine in familie. Dumnezeu sa-i odihneasca!
Hei, Daniela…citi barbati adevarati au fost…uitati de toti si de toate, vremelnice trairi…Sti, daca nu vedem ca ai avut un unchi Virigil, poate nu reactionam…Am avut si eu trei unchi: Leonida, Traian, Virgil, ucisi in inchisorile comuniste si bineinteles , tata. Au ramasa tot patru surori sa-i plinga si patru neveste cu copii mai mici sau mai mari sa le aduca osemintele raspindite in colturile tarii, acasa..sa se odihneasca…Singura lor vina? Hmmm, erau vrednici, muncitori, ajutau in dreapta si in stinga….
Sti, intr-un fel suntem din acelasi areal geografic, Buzau-Prahova…multe istorii de familie seamna si multe nume…