Dupa un dor de negrait de vreo doi ani am ajuns in cele din urma sa ma reculeg la mormantul celui care ma inspira si ma ajuta de acolo din Ceruri.
Ii citisem biografia si cartile, am mers pe urmele pasilor lui la biserica Sf Elefterie din Cotroceni, acolo unde se afla zugraviti de mana sa, Fecioara Maria si Pruncul Iisus, imbracat in zeghe, am fost la Manastirea Sambata de Sus si-mi doream mult sa ajung la mormantul sau. Intr-o zi frumoasa de sfarsit de primavara am ajuns. Cand am pasit pe portile manastirii aerul parca s-a rarefiat, un miros puternic de flori venea de pretutindeni. In timp ce paseam atenta la fiecare pas pe care-l faceam pe urmele pasilor sfinti, o caldura binefacatoare mi-a umplut inima. In primavara aceasta nu am fost prea in elementul meu, mi-a pierit bucuria de a trai, de a face lucruri simple pentru cei dragi, de a iubi, de a citi, de a asculta muzica. Toate acestea erau amplificate de o tristete fara leac. Gandeam ca am acumulat cam multe pierderi in ultimii ani, au murit oameni dragi, am schimbat o slujba cu o alta mai putin pe placul meu, am pierdut prieteni, dar mai mult decat toate acestea ma pierdusem de mine si nu mai reuseam sa ma aflu. Incercam din rasputeri sa ma repun la loc, sa ma reconstruiesc din niste cioburi care nu prea se mai potriveau cu originalul, dar nu am reusit. Incepusem sa cred ca aceasta fata noua, sunt tot eu intr-o alta etapa a vietii si incercam sa ma mint ca asa trebuie sa fie. Dar inima durea din ce in ce mai atroce. Imi spusese un batran, candva, demult tare, pe cand eram doar o fetiscana, ca omul e nascut sa fie fericit, ca asa l-a lasat Dumnezeu , dar eu nici numai stiam cum arata fericirea… starea de durere devenise parte din mine si incepusem sa ma obisnuiesc. Pana in ziua aceea luminoasa de vara, cand ajunsa langa crucea modesta de lemn si langa mormantul acoperit cu sute de flori, am realizat ca drumul inapoi spre mine este o lupta. Eu cu mine. Si cu ajutorul Celui de Sus. Trebuia doar sa cer. Am primit semnul chiar inainte de a-mi termina ruga. Inca lupt , dar zorii de ieri ii intrezaresc. Sunt proaspeti ca o dimineata spalata de o ploaie scurta si rapida de vara. Miros de fan proaspat cosit, de flori de tei si de salcam. Pe carare departe vad in zare o umbra care se apropie. Mijesc ochii si umbra prinde contur mai clar, din ce in ce mai clar. Acum vad bine. Eu sunt umbra. Vin inspre mine si mi-e mai bine.
Imi doresc si eu mult sa ajung la mormantul Parintelui Arsenie Boca. Si sunt sigura ca la momentul potrivit am sa ajung acolo…Iti doresc din suflet sa te reintalnesti cu tine, cu pacea interioara, cu linistea pe care ea o aduce si cu fericirea care le urmeaza !
Multumesc, draga mea! Iti doresc la randul meu sa ajungi la Prislop. E o calatorie initiatica. Vei afla singura cum si de ce…
Draga mea,
Citindu-te, ma tot minunez cate avem noi doua in comun….Te imbratisez in gand tare de tot si ma bucur mult de caldura sufletului tau, care se revarsa si peste mine!
Cu drag,
mihaela
Draga mea,
ma bucur mult pentru ce spui! Sunt oameni care, chiar daca nu s-au vazut niciodata cu ochii fizici, se zaresc dintotdeauna cu ochii sufletului. E minunat…
Imbratisez si eu
Drumuri frumoase si cuvioase… care iti aduc multa impacare cu tine. 🙂
Danuta ..raspantii, drumuri mai line, mai intortocheate, asta e viata …important e sa ajungem!
Desi mi-am propus de ceva timp, inca nu am ajuns la PRISLOP! Sper sa ajung in curand, insa ma bucur pt.cei ce deja au facut-o! Sa te ajute rugaciunile Parintelui ARSENIE!
Dumnezeu sa te ajute, Radu!