Cu toții ne cam îndrăgostim înspre vară, inspirați de valuri, de spuma
translucidă a mării, de acutele pescărușilor, de muzica care țâșnește din tavernele joase ca niște promisiuni lascive și nu chiar decente. Sau de muntele tainic bătut în zadar de bocancii cu ținte, doar-doar îi vor afla vreunul din secretele care-l țin milenar, falnic și arogant cu vârful înfipt în Împărăția Cerului. Ne ia amocul pe sus ca o vâltoare pricinuită de mărgelele inefabile ale vieții. Că ce sunt toate acestea, decât niște podoabe dăruite de Mai-Marele pentru a ne face șederea sau Trecerea Prin Lumină mai frumoasă, mai scânteietoare, mai într-un fel… Tot încerc să-mi explic de ce mă îndrăgostesc în fiecare vară , și de ce în toamnă totul se schimbă și merge la culcare până vara viitoare.
Vara trecută m-am îndrăgostit de un pod, da, de un pod. Podul, ca toate podurile, întins peste o apă curgătoare de munte, mai iute de felul ei și care ascundea bolovani colțuroși.
Era făcut din bârne de lemn groase cât trupul obez al unui bărbat. Puteai să treci cu căruța plină de mere parfumate de vară pe el și nu dădea semne că asta l-ar fi obosit peste poate sau că s-ar supăra. Când treceam pe el mă primea cu gratitudine, cu reverență și mă simțeam ocrotită între brațele sale de bârne. Aveam, n-aveam treabă îmi puneam rochița albă grecească (era preferata lui pentru că faldurile-mi foșneau plăcut și le pândea cu emoție) și-l traversam o dată, și încă o dată , de două, trei ori până oboseam și unul și celălalt. Apoi stăteam la capul său și-mi spunea cât de mult iubește clipa când îl ating cu vârful sandaletei mele aurii. Mă îmbujoram și mă prefăceam că nu pricep, așa sunt îndrăgostiții…unii exagerează. A fost o vară superbă, ne aveam unul pe celălalt și nimic din jur nu mai conta. Până în acea noapte, în care podul meu puternic că un zeu a fost năruit de cea mai perfidă forța a naturii: apa. O apă haină ca o mașteră mi l-a răpit pentru totdeauna. Am fost la râu să-l caut, dar apa mi-l furase chiar pe tot. Nu mai era nici măcar o așchie care să-l poată evoca. Privind în sus, l-am văzut pe splendidul meu prieten de doar o vară ridicat la CER, fiind acum un splendid curcubeu, un pod multicolor în care nu meritam încă să pășesc. I-am făcut cu mâna și parcă a scânteiat pentru o frântură de timp special pentru mine, făcându-mă să înțeleg că și podurile au raiurile lor, ca și noi, oamenii.
Nici vara asta nu am scăpat de pacostea îndrăgostelii, m-a fulgerat o iubire nebună de-un tren. L-am văzut data trecută într-o stație, garat pe una din șinele care miros a cărbune, sudori, praf încins și istorii. E frumos, tânăr și lucește magnific. Cred că e nervos și impetuos, exact genul meu. Uite, mie nu-mi plac oamenii care nu știu ce vor și nu numai că nu știu ce vor, dar nici măcar nu-şi dau seama că uneori în gările lor mai mici, sau mai mari, un tren, unul anume, nu ajunge decât o dată-n viață. Ei, trenul ăsta al meu cam știe ce vrea și pentru asta-l ador ca o nebună. Curând va opri în gară și-am să mă urc în el fără să clipesc. N-aș putea să pun degetul pe hartă ca să spun unde mă va duce, dar știu sigur că va fi cea mai frumoasă călătorie a vieții mele pentru că la capătul ei mă voi întâlni cu cineva de care mi-a fost tare dor și de care nu mai eram prea sigură că mai este. Cu mine.
DaLu
Foto: Steve McCurry
Ma bucur pt.tine!
Fiecare trebuie sa luam un tren ca sa vedem cine ne asteapta la ultima statie!
Nu rata acest acest tren, chiar daca veti alergati see you ultimile forte si veti apuca, see you greu, ultimul vagon. Altfel riscati sa ramineti pentru todeauna in gara pustie a sufletului vostru.
Nu rata acest acest tren, chiar dacă vei alerga see you ultimele forte și vei apuca, greu, ultimul vagon. Altfel ristii sa ramii pentru totdeauna în gara pustie a sufletului.
Am incercat de mai multe ori sa scot din comentariu ''see you'' dar este imposibil! Big Brother……!