Baby, nu-ți mai scriu. 
Noi am terminat cuvintele lumii.
Şi nici c-am mai avea nevoie de ele,
avem aripi și sudoare
și mers în doi
pe calea noastră lactee.
Îți amintești când mi-ai dăruit-o?
Eu îmi doream o stea și tu mi le-ai dat pe toate.
Ce frumoasă eram cu toate stelele tale-n păr!
Așa ai făcut și cu vorbele.
Mi le-ai dat pe toate cele minunate pe care le-aveai.
Ce frumoasă ți-eram când îți pășeam pe ele!
Și tu, atât de mândru al meu!
Baby, n-am să-ți mai scriu.
Nici tu să nu.
Dă-mi doar un semn c-o stea
ca să știu când urmează îmbarcarea
pe calea noastră lactee.
DaLu
Buna
Superb ! Merci ! pup
Merci si eu, Carol!
mă arde în piept, o stea care moare
se stinge și strigă, baby
tu nu știi că nescrierea doare?
mai stai un cuvânt
un vers, o viață de floare
tu, lună de aur pe cerul meu plin
cu stele de mare:)
ma doare mai tare
steaua necalatoare 🙂
…"Dă-mi doar un semn c-o stea
ca să știu când urmează îmbarcarea
pe calea noastră lactee."
Multumesc, doamna!
Uite că totuși i-ai scris… în felul tău… 🙂
Uneori nu ma pot abtine 🙂
Baby, n-o sa-ti scriu prea multe. Doar atat: sper sa primesti semnul acela cat mai curand! Au si stelele limitele lor, eu asa am auzit. 🙂
Stelele sunt si ele limitate de timp, precum oamenii, Gabi…
e greu cu oamenii…dar mult mai greu fără de EL.
Me gusta