Un Bunic Și O Nepoată

După 20 de ani de ateism de tip teribilist : dacă nu cred, nu-mi fac  taicacruce și  nu mă duc la biserică, hai să vedem ce mi  se întâmplă, m-am trezit într-o zi cu o chemare-durere sfredelitoare.  Am încercat să n-o bag în seamă, dar glasul tainic era  mult mai  puternic decât  lacătele cu care obișnuiam să-mi ferec conștiința.

M-am dus.

Când am intrat în biserică se cânta Troparul Mântuiește Doamne, poporul Tău… 

Credeam că-s îngerii, cei care-mi cântă mie.  Eram deosebit de smerită, de-am fost în stare să cred că îngerii s-au reunit în cor numai pentru mine…  M-am trezit cântând și eu, știam versurile, eu, cea care de-abia îngăima un Tatăl Nostru cu poticneli, în momentele de mare cumpănă și care nu cânta absolut niciodată în public, pentru că avea o voce de altistă pensionată pe caz de boală.  Știam absolut orice cuvânt și știam muzica! Și acum la mulți ani după, Troparul acesta este cea mai frumoasă muzică pentru urechile și simțirile mele.

Ieri stăteam de vorbă cu mama care-mi povestea despre tatăl ei, un personaj absolut fabulos căruia îi voi dedica cândva o scriitură, pentru că eroul vieții mele, taica, nu a fost om, a fost un supra-om și voi demonstra cu vârf și îndesat aceasta. Taica  obișnuia să cânte singur prin casă Troparul.  Și-l cânta atât de fain, cu vocea lui frumoasă precum cea  a  preoților, de se oprea omu-n loc, pe uliță ca să-l asculte.

N-am vorbit cu Taica niciodată despre Dumnezeu, probabil că se temea pentru mine (ne-am luat rămas bun la cimitir în plin comunism), în schimb mi-a spus o mulțime de povești din cel de-al doilea Război Mondial (era veteran), despre pruni, despre mere, despre Europa Liberă (pe care o asculta în podul magaziei în secret), despre cum vor veni americanii să ne salveze de cizma roșie, despre cum se educă pruncii și despre cum am să mă fac eu medic și am să-l vindec. Medic nu m-am făcut,  americanii nu au venit, m-am dus eu ca turist la ei, însă  poveștile i le știu pe toate…

Și pentru că nu putea să-mi vorbească despre Dumnezeu pe care L-a iubit atât de mult și care l-a adus înapoi acasă din război, bunicul mi-a lăsat moștenire, înscris în gene, întipărit în inima mea care e parte a inimii lui, acest Tropar pe care-l cânt și eu,  fără să-l fi învățat vreodată. M-am născut știindu-l.  Mi l-a dat ca să fim împreună pentru totdeauna.

Crăciun binecuvântat, cititorule!

NB: Taica este bărbatul frumos și fălos din centrul fotografiei care stă pe scaun alături de maica, pe care eu n-o știu altfel decât purtând port popular. Iar eu sunt cea mică de sub pălăria albă.