În titlu se află o rețetă. De viață. Nu spun că sunt cel mai de urmat
exemplu, dar la mine funcționează.
M-am trezit băgată până în gât în viață la 24 de ani. Măritată, copil, un job care mă anula pe dinăuntru în fiecare clipă, gătit mâncare, spălat, călcat cămăși, măturat, spălat, plimbat copil, serviciu, tramvaiul 32, un București mizer de-abia ieșit din teroarea roșie. Gri, negru, maron închis, bej, roz și roșu, rar, doar când eram în preajma fiicei mele, singura mea lumină. O viață de robot fără nici un orizont. În mine, spiritul mă tot certa: asta e viața ta? atât poți? Ești o fraieră! În dialogul cu el mă pricepeam doar să ridic din umeri. Și-o făceam des și bine. Într-o zi, spiritul s-a umflat precum apele la inundații. Și-a dat pe dinafară împingându-mă să fac cel mai important pas pe care l-am făcut în întreaga mea existență de până atunci.
Un pas înapoi.
M-am privit așa cum te uiți la un tablou nonfigurativ în care pictorul a pus numai culori terne. Nu pricepeam unde sunt EU acolo, în tușele acelea gri-depresiv. Eu pictasem acolo? Nu. Mulți alții, dar nu eu, cea adevărată.
Am distrus acel tablou pernicios.
Mi-am pus o nouă pânză, albă. Și n-am mai lăsat decât pe Bunul 
Dumnezeu să picteze. Și pe mine. Și-am pictat cum mi-a trecut prin cap, dar mai ales prin inimă. Au apărut forme armonioase, frumoase, roz intens, mult roșu, bleu ciel, verde, daaaa…verdele. Era cald, soare, era bine. Mi-e drag să-mi privesc tabloul. Când mă ia viața pe sus și fac prea mulți pași înainte, uit de el. Și-atunci, fac un pas înapoi. Privesc adânc, dincolo de tușe, dincolo de nuanțe. Iau pensula și modific, dacă un ceva, oricât de mic ar fi, strică armonia și echilibrul.
În pictură ca și în viață, un pas înapoi înseamnă evoluție.
DaLu
NB. DP, această tușă de penel e pentru tine. Tu m-ai învățat că cel mai important proiect al meu, sunt chiar EU. Îți mulțumesc. Să trăiești!