În urmă cu mulţi ani am făcut un curs de comunicare în mass media la o universitate din Statele Unite. M-am împrietenit cu profesorul care era şi un reputat editorialist. Drept urmare, l-am invitat să petreacă nişte sărbători de iarnă româneşti, să vază şi ochiul lui cum ne chinuim noi în fiecare an, cu potolul, cu tradiţiile şi cu tot ce ne mai chinuie pe noi de ieşim din iarnă galbeni de graşi.
L-am cules de la Otopeni împreuna cu prietena mea A, jurnalistă româncă, o proaspătă posesoare de carnet de conducere care făcea un slalom uriaş printre ceilalţi participanţi la trafic, neuitând să facă în răstimpuri gestul internaţionalizat al degetului mijlociu, ocărând cu belşug pe oricine tăia faţa Daciei sale botezate Bibi care avea semnul mămăligii în geam. James are maniere britanice, un umor fin şi pe alocuri negru, pentru că posedă rădăcini britanice şi germane. La început a glumit, apoi dacă a văzut că A. se crede Niki Lauda, s-a proptit în mânerul de deasupra geamului cu ambele mâini şi-a stat aşa neclintit până la mine în Militari. Aici omul s-a destins, a devenit la fel de jovial, aşa cum îl stiam eu şi când a văzut masa pusă cu de toate s-a înfruptat cu încredere. La momentul Pifie, ca să umplu tăcerea rumegătoare, i-am explicat plină de importanţă reţeta, neuitând să precizez că se folosesc în special picioare şi urechi de porc la prepararea răciturii, altfel zeama nu s-ar coagula. Nu ştiu de ce, dar când i-am oferit o porţie din care ţâşnea o urechiuşă zglobie de porcină, omul m-a refuzat spunând: It’s interesting, but I won’t try it. Şi doar ştiam că americanii nu mănâncă organe, ficăţei, rinichi, maţe, urechi de porc, de-asta de strică burta dar drege tenul! Nuş ce mi-o fi venit, zău aşa… La nenumăratele următoare feluri de mâncare, am observat că atunci când doar gusta din farfurie, spunea : It’s interesting. Cred că venise să deguste, ca să aibă ce scrie. Bun! Cum eu eram invitată la un botez la Braşov, mi-am zis să-l duc şi pe dumnealui să vadă şi chinurile tradiţionale de acest tip. În Gara de Nord, un băieţel negricios cu un miel în braţe, l-a ginit de la o poştă că nu e de pe la noi şi îl trăgea de pulpana hainei zicându-i : Pune mâna pe Vasilică, ca să-ţi iei maşină mică. James s-a speriat puţin si mi s-a adresat : What is this, what is this? Na, cum naiba să traduci asta? M-am mulţumit să îi spun: It is a romanian tradition. James a părut mulţumit de traducerea mea şi nu a insistat. În tren, a venit o turmă de oameni cu măşti, blănuri pe ei, ţipând de mama focului: Ţa ţa ţa, căpriţă ţa…
James, din nou speriat, a dorit să ştie ce naiba mai e asta? Ce să fie? A romanian tradition, of course. Aha, zice el. It is interesting.
În tren, s-a împrietenit cu niște timişoreni pe care i-a şi intervievat brusc şi eficient despre una, despre alta.
Când am coborât în Gara din Braşov, o mulţime de oameni mascaţi şi acoperiţi cu blănuri de urs l-au înconjurat pe bietul american care cu ocazia vizitei în România, era prima oară când ieşea de pe teritoriul Statelor Unite. Am încercat să-l salvez, dar el, deja călit, mi-a spus surâzând: I can handle! I know, it is a romanian tradition!
După un sejur de zece zile, James a concluzionat: este foarte frumoasă ţara ta dar nu ştiu cum reuşiţi să faceţi faţă atâtor provocări.
James, crede-mă, n-ai văzut nimic. Suntem relativi paşnici de sărbători, să vezi ce tradiţii avem de alegeri…
DaLu
Dana Gonţ, te iubesc dintotdeauna!