Ziua aceea avea trei repere în memoria sa: un trandafir roșu, filmul 
Pe aripile vântului văzut la matineu și un băiețel care s-a născut sub privirile ei. Și mai era cineva, un personaj colectiv, pe care am să-l introduc mai târziu în poveste.
În ziua aceea aurie de toamnă când crizantemele țâșnesc ciufulit-înamorate de soare, a preferat să-și cumpere un trandafir roșu pe care avea să-l pună la butoniera halatului.
La urgențe a aflat că va trebui să meargă la sala de nașteri, locul de care se ferise tot timpul de când pășise ca asistent stagiar in maternitatea micuță din Buzău. Ar fi vrut să fugă de-acolo, să se evapore, să dispară pur și simplu, se temea teribil de locul acela în care veneau copiii pe lume. Nu avea decât 18 ani.
Pe masa de nașteri se afla o femeie tânără care gemea discret. Durerile nu erau însă discrete. A întrebat-o câți ani are. 19. Era mai mare doar cu un an decât ea și avea să fie mamă…
Travaliu, durere, sânge, țipătul scurt la mamei, lumina galbenă de după amiază se strecura prin perdeaua de tifon, valve, sânge, foarfecă, doctor, moașe, comenzi scurte: Împinge! Acum! Sudoare, lacrimi, tremur, tensiune, încrâncenare și iată-l! Un fecior zdravăn de patru kilograme și jumătate care-și țipa viața din toți rărunchii, sosise în Lumină!
Copila asistent-stagiar tremura toată. Lacrimile reținute cu furie implodau pe dinăuntru. Mama, mama, mama…
Un timp blând coborâse din înalt în micul salon de spital, o lumină ireală îl scălda pe Noul Venit. I-a așezat pe pernă trandafirul roșu de la butonieră, i-a mângâiat mânuța cu care ținea viguros sânul mamei și-a fugit la Poștă . A reușit să nu plângă:
– Alo, mama, ce faci? Sărut mâna! Eu bine, am văzut azi Pe aripile vântului, excelent film, mi-a plăcut mult Vivien Leigh. E foarte bună tipa. Da, în rest bine, am început stagiul la maternitate, azi am asistat la prima naștere. Nu dragă, m-am uitat numai. Voiam de fapt să-ți spun că te… ah, te strigă tata, bine, mai vorbim noi. Sunt bine, nu vă faceți griji.
Te iubesc, mamă. Cuvintele acestea nu au mai fost spuse în receptor. Nici nu era nevoie, Mamele știu pur și simplu din clipa când își văd pruncul. Atunci nu avea de unde să știe. I-a fost ciudă că nu le-a rostit. Acum era ea însăși mamă și pur și simplu știa. Mamele nu au nevoie de cuvinte.
A doua zi, tânăra mamă a căutat-o.
– Cum vă cheamă?
– Daniela.
-Ce nume de băiat vă place?
– Alexandru.
– O să-mi botez băiețelul Daniel – Alexandru. Și-am să păstrez trandafirul toată viața mea. Vă mulțumesc din suflet!
N-a știut ce să spună. Avea să păstreze peste timp această gâtuire. Atunci când cineva îi spunea ceva emoționant, se bloca. Nu era o lipsa de reacție, ci dimpotrivă, reacția era atât de puternică încât toate mecanismele de exprimare se blocau din cauza intensității sentimentelor.
De-abia atunci și-a permis să plângă, într-un vestiar de la subsolul întunecat al spitalului. Descoperise Taina Vieții și așa o taină mare nu putea să vină decât cu seisme ființiale. Lacrimile curățau, vindecau, înălțau și pregăteau terenul pentru alte lacrimi…
PS. Această poveste adevărată avea să câștige premiul 1 la un concurs de literatură găzduit de Almanahul Femeia 1983 și a fost dedicată personajului colectiv: tuturor mamelor lumii.
NB. Daniel Alexandru are acum 32 de ani și asistenta stagiară de atunci ar dori enorm să-l cunoască și să-i spună cât de importantă a fost pentru ea nașterea lui. Ca o a doua naștere. A ei. O naștere întru înțelegere și cunoaștere. Se simte binecuvântată că a aflat-o devreme…
DaLu
up date: un Om, un Mare Om pe nume Elena, fosta mea colega de liceu are inca revista si a pozat articolul despre Daniel Alexandru de acum 30 de ani!
