Pentru că sunt sastisită de tot felul de rahaturi aşa zis psihologice din online şi din print, o s-o spun din capul locului şi fără altă introducere: nu există sacrificiul mamei pentru copil! NU! NU! NU! Mama (nu îmi permit să vorbesc despre taţi pentru că nu cunosc, deci nu mă bag) nu se sacrifică pe ea însăşi crescându-şi copiii. Este Alegerea EI şi numai a ei să îşi rezume viaţa, un timp determinat de altfel, să crească şi să educe vlăstarele care îi poartă numele. Ar fi putut alege să nu îşi crească odraslele, vezi bine că ziarele prezintă astfel de cazuri. Nu le mai băgaţi copiilor în cap că ”mama s-a sacrificat” ! În special, în familiile monoparentale cu doar o mamă la cârmă,se obişnuieşte să i se plângă de milă mono-părintelui. Greşit, eronat!
Voi vorbi mai jos numai despre familiile în care, aşa cum se spune, mama a fost şi mamă şi tată. Nu mă pot pronunţa în alt tip de familii…
Dacă Mama e unicul părinte, înseamnă că Ea e cea care alege să fie Mamă în adevăratul sens al cuvîntului şi cu asta basta. Există mulţi de pe margine, printre care bunicii, mătuşile, unchii etc, care o căinează pe săraca mamă-singură, care îi plâng de milă inutil de altfel şi care inoculează fără să ştie un sentiment Mare de vinovăţie în copilul care creşte doar alături de mamă. Există un pericol imens ca acel copil crescut de un singur părinte să creadă, ajutat de comentariile celor din preajmă, că îi este obligat pe veci părintelui care l-a crescut. Se creează în copil un complex de vinovăţie greu de şters. Chiar imposibil. De aceea, încerc modest să vă dau de ştire că cel mai bine ar fi să vă vedeţi de treburile voastre. Mama aceea, părinte singur, a decis de bună voie şi nesilită de nimeni să îşi dedice o parte din viaţă (copiii cresc repede şi fug la fel de repede de acasă) educatiei copiilor săi. Că aşa a vrut ea. Ar fi putut să plece şi ea de lângă ei, dar a considerat că aceasta e menirea ei. Nu e un sacrificiu, atâta vreme cât ea aşa a vrut. Nu mai otrăviţi sufletele copiilor… Nu îi mai împovăraţi cu false sentimente de vină. De regulă, copiii din familiile monoparentale se simt vinovaţi şi obligaţi pentru părintele care le-a fost aproape. E treaba noastră să le spulberăm aceste vini imaginare.
Ştiu ce spun. Am fost părinte singur pentru că aşa a vrut soarta. Am rămas lângă copiii mei pentru că aşa am vrut Eu! Aşa mi s-a părut mie că îmi împlinesc destinul de femeie. Mi-a plăcut să îmi cresc copiii, nu a fost un efort, nu am făcut nici un sacrificiu pentru asta. Mi-a plăcut enorm să fiu mamă! Să îmi îngrijesc puii, să le gătesc, să le spăl, să ne distrăm, să creştem împreună etc.
(Vorbesc un pic la timpul trecut pentru că fiicele mele au zburat din cuib.)
Nu am lăsat pe nimeni să le otrăvească sufletele cu piedestalul pe care ar fi trebuit să şed. Cu toate astea, întrezăresc la ele urme de vinovăţie, cu toată grija mea de a le feri.
Vina înseamnă otravă… Nu vă otrăviţi copiii!
Să ne trăiască plozii!
DaLU