Urc încet şi cu mare băgare de seamă. N-aş vrea s-o pierd. M-am obişnuit cu ea. Nu mi se mai pare grea şi incomodă. E chiar bine s-o ştiu acolo, intrată în vintrele mele. Înseamnă că încă mai sunt. Îi mai spun uneori, în glumă, să se facă mai uşurică. Şi-atunci de parcă m-ar auzi, devine mai catifelată, mai moale sau mai uşoară. De multe ori am mers împreună târâş, alteori în zbor, cum s-o mai las?
Nici nu m-aş mai pricepe să fac un pas fără ea.
Când eram mai tânără aş fi aruncat-o de sute de ori pe zi. Acum n-aş da-o pentru nimic în lume.
E tot ce am şi am avut vreodată.
Dar afli asta de-abia după multe căderi, alunecări, înălţări, zboruri sau scufundări…
Crucea ce-o duc sunt chiar eu.
Cat de departe…..