Era fragila si delicata ca un trandafir alb. Ne-am cunoscut in Bucuresti la dorinta unui prieten american. Fusese invitata de TVR sa tina niste workshopuri si se pare ca se plictisea ingrozitor intr-un Bucuresti nu prea prietenos si care functioneaza dupa alte reguli, uneori mai barbare decat cele americane. Prietenul meu american, profesor universitar de cinema la MTSU, o facultate din Tennessee m-a rugat daca am timp sa ii arat Bucurestiul si sa ii tin companie pentru un timp. Am acceptat cu placere, Lois era o somitate a filmului documentar. Bob ii fusese student si ii pastra o amintire calda, drept pentru care avea grija de ea chiar si cand aceasta peregrina prin Europa. Poate pentru ca el insusi era european, sau pentru ca femeia aceasta fragila, delicata, frumoasa , buna, blanda si sfatoasa ca o bunica lasa urme pe unde trecea. Urme pe suflet, urme pe cariera celui care o asculta in timp ce conferentia cu ardoare despre filmul document, urme in minte. Era la pensie de multi ani dar nu se astampara, se ducea acolo unde era invitata si ii ajuta pe cei care iubeau filmul documentar mai mult decat orice pe lumea asta. Cand am intalnit-o prima oara , aproape ca nu mai respiram de emotie. Am luat-o pe prietena mea Alexandra, singura disponibila si cu masina dintre prietenii mei si ne-am prezentat la Hotel Helvetia din Capitala. Am sunat-o de la receptie iar vocea care a raspuns ma incuraja sa cred ca femeia care urma sa coboare cu liftul nu avea mai mult de 30 de ani. Usile liftului s-au deschis si o bunicuta frumoasa ca in povesti, cu par alb si voce lina si blajina s-a apropiat de noi. Avea probabil peste 70 de ani in pasaport, dar vocea, chipul fara riduri si silueta gratioasa erau fara de varsta.
“Dragele mele , Daniela si Alexandra, ne-a spus dupa ce am complimentat-o sincer, a face si a trai din arta este un privilegiu divin. Am avut o viata fericita, am facut ce mi-a placut si am iubit ce am facut”.
Am dus-o la un restaurant romanesc si i-am comandat salata de vinete, mititei si sarmalute. Si-a dorit sa manance romaneste si i-a placut chiar daca a mancat destul de putin, i-a mai placut un pahar de vin alb dar si colierul de ametiste pe care i l-am daruit. Mi-a spus ca e piatra zodiei sale.
Spun toate astea pentru ca vreau sa mi-o pastrez in minte asa cum am cunoscut-o. I-am trimis un email de sarbatori care s-a intors, apoi am cautat-o pe google si am descoperit ca a plecat in lumea de dincolo… nu demult, undeva in primavara acestui an.
Se numea Lois Bianchi si a fost unul dintre cei mai mari si mai talentati producatori de film documentar si de televiziune ai Americii.
S-a stins in pace in locuinta sa din New York, inconjurata de nepoti.
Odihneste-te in pace, Lois si daca te intalnesti pe acolo cu cel mai iubit frate de pe pamant spune-i ca il iubesc si sper sa ne mai intalnim vreodata , in orice alta dimensiune s-ar putea, asa cum sper sa te revad si pe tine, oriunde ai dori, oriunde ar fi posibil, pe-un colt de stea, pe o vale de munte selenar, oriunde …
Cu bine,
DaLu