Postarea de mai jos e de vineri 23 sept. Nu am putut să o public, mi-a fost rău numai pentru că scriam. Azi, marti 27 sept, am mers prima oară cu tramvaiul. Doar o staţie. N-a fost apocaliptic, a fost suportabil. Voi reveni cu progresele. Scriu aici pentru că de 6-7 săptămâni am devorat o intreagă literatură de specialitate şi am să scriu pas cu pas ce mă ajută şi ce nu mă ajută pe mine. Sper să poată ajuta şi altora. Dar, noi oamenii suntem entităţi distincte, nu suntem la fel. Chiar şi aşa, mesajul meu pentru toţi cei care se lovesc de aşa ceva este unul singur: se poate înfrânge porcăria asta! Nu ceda, nu te aliena, citeşte mult, află multe opinii şi aplică ce ţi se potriveşte! Este o lecţie pe care ţi-a dat-o Cineva. Eu am aflat enorm de multe lucruri despre mine. Prima este cea sintetizată de Bill Cosby : NU CUNOSC SECRETUL SUCCESULUI, DAR ŞTIU CĂ SECRETUL EŞECULUI ESTE SĂ ÎNCERCI SĂ-I MULŢUMEŞTI PE TOŢI. (sursa: www.gandestesanatos.ro)
Scriam in 23 septembrie : Am mers azi circa 7-8 km pe jos şi nu, nu merit a fi felicitată. N-am făcut asta ca să fac sport, ci pentru că nu m-am putut urca în 336 de la Cişmigiu şi nici în metrou de la Izvor şi nici de la Eroilor. Am stat şi am privit cum oamenii făceau cel mai banal lucru din lume: circulau cu mijloacele de transport în comun.
Lucru pe care eu nu mai pot să-l fac.
În urmă cu o lună şi ceva am avut un atac de panică într-un autobuz şi am rămas cu sechele, care acum ştiu că se cheamă agorafobie specifică. Am citit o mulţime de cărţi şi am aflat că mai sunt şi alţii în aceeaşi situaţie. Fac terapie cognitiv-comportamentală care mă învaţă cum să-mi modific sistemul de gândire ca să scap de anxietate, implicit de fobie. Nu prea ştiu cum vine asta, pentru că eu când vreau să iau tramvaiul sunt plină de gânduri pozitive, nu resimt nici cea mai mică teamă, dar atunci când fac primul pas, erupe spaima paralizantă. Atunci de unde vine frica dacă la nivel conştient, ea nu este acolo?
Pentru cine nu ştie, spre deosebire de o frică oarecare, fobia este o frică intensă, apocaliptică. Nu vine cu mâna goală, ci acompaniată de simptome dramatice precum tahicardie, lipsa de aer, creşterea alarmantă a tensiunii arteriale plus încă câteva. Pe acestea nu le poţi controla, ele apar pur şi simplu, mi s-a spus că sunt emoţii blocate în subconştient. Mai exact, dacă înţeleg eu bine, toate fricile pe care nu mi le-am permis de-a lungul vieţii mele s-au strâns în subconştient, toată furia pe care nu mi-am permis s-o manifest, s-a acumulat tot acolo, toată tristeţea, disperarea- emoţii umane negative- sunt într-un loc pe care psihologii îl numesc subconştient, care nu poate fi localizat. Însă există. Şi acum dau pe dinafară. Ca un vulcan care erupe spectaculos aruncând cantităţi uriaşe de magmă incandescentă pârjolind tot în jur.
DaLU
Am mai auzit de asemenea grozăvii. Din fericire, sunt rezolvabile! Ma bucur că ai curajul să vorbești despre asta. O dată pentru că te ajută pe tine să admiți problema și să cauți rezolvarea, și o dată pentru că poți ajuta și pe altcineva care trece prin situația asta.
Nu stiu daca pot fi de ajutor in vreun fel cuiva, dar e important ca atunci cand ti se intampla sa afli ca s-a mai intamplat si altora si sa afli in chiar secunda zero cand ai impresia ca viata ta s-a schimbat fundamental in rau, ca nu e chiar asa. Ca sunt lucruri rezolvabile, cu nitica vointa, rabdare, incredere. Si ce e cel mai important e ca un astfel de eveniment da un restart intregii tale fiinte.
Am avut si eu asa ceva, dar mi-a trecut.
Sorin V.