Om drag, te-am mângâiat când te furase somnul 
din umerii tăi largi rodea însuși destinul
ca niște mici mijeli fulguitoare.
N-am mai dormit. Idei chinuitoare:
cred că-ți cresc aripi, iubitule…
Aripi ce-or să te-nalțe și-or să te fure
din așternuturi albe, pure
și-or să te ducă în Înalt de diamant
veghind al lumii difamant.
Eu ce-o să fac atunci, om drag?
Să plâng, să râd, să plec, să vin, să fug, să mânc, să dorm, să scriu
ca și cum, ca și când…
Iubitule, de ce n-ai spus că ești înger?
Îngerii nu încap în așternuturi de mătase albă,
ci-n așternut de fulger!
C-al lor e tot Pământul și tot Cerul!
Dar, du-te, zboară pe întreg Înaltul,
lasă-mi din când în când un fulg de nemurire
și adu-mi atunci când fi-va ceasul un strop, de poți, de pot, de Mântuire…
DaLu