Mâine ar fi fost ziua de naștere a părintelui meu drag, Iustin Părvu. Aveți aici câteva date biografice ale celui care a susținut prin credința și prin rugăciunile sale un popor aflat la granița alienării și rătăcirilor în zeci de ani de istorie turbulentă. Părintele Iustin Pârvu ne-a fost far luminos și speranță continuă.
Să-i fie pomenirea veșnică!
Mai jos este un text pe care l-am scris la câteva săptămâni după ce l-am cunoscut, datat 19 aprilie 2011.
N-am fost până acum în stare să vorbesc despre vizita recentă pe care i-am făcut-o părintelui Iustin Pârvu. Cred că a sosit momentul unei confesiuni, sunt convinsă că fiecare se va îmbogăți cu ceva din expunerea mea.
Am vrut să-i vorbesc părintelui deoarece scriu o carte cu subiect religios. Este o ficțiune croșetată într-un spațiu real dar cu personaje fictive. Cu mulți ani în urmă, în acel spațiu care găzduiește acțiunea romanului, am făcut un film documentar. Un film este un film, însă. Nu poate acoperi întreaga paletă de simțăminte, idei, valori etc. Au rămas lucruri nespuse. Acestea au crescut în sufletul meu timp de mulți ani. Au crescut precum se umflă aluatul de pâine pus la dospit. Când a revărsat peste marginile covatei a trebuit să scot toate acele cuvinte din mine și să le pun pe hârtie. Am început scrierea ei anul trecut în aprilie. Am scris în salturi, uneori foarte mult, alteori destul de sărăcăcios. La un moment dat, astă iarnă, m-am poticnit și aproape că îmi era lehamite să duc mai departe lucrul. Gânduri nu tocmai bizare mă țineau departe de computer. Reflectam ades și-mi plăcea că găsisem această explicație, că aș fi o păcătoasă care-și permite cu neobrăzare să abordeze un subiect mlt prea delicat. O sumedenie de sentimente m-au năpădit: teama de inexactitate, o frică perpetuă pentru tot și nimic, peste care trona vina acută de a nu finaliza un lucru început. Eram cât pe ce să renunț, dar în tot acest timp, mă gândeam că mi-ar fi de ajutor să întreb pe cineva îndreptățit să-mi răspundă, dacă am voie să scriu pe acea temă sau să mă las păgubașă, poate nu-s în stare sau nu merit un așa talant etc. Dar pe cine să întreb? Nu mă simțeam apropiată de nimeni care ar fi avut căderea să mă sfătuiască și să-mi dea ghes să merg mai departe pe câmpul cu cuvinte. Vorbisem despre carte părintelui meu duhovnic care m-a încurajat să o scriu și care m-a sfătuit să nu scriu vreun roman-fluviu, ci maximum 200 de pagini motivându-mi că oamenii nu mai au timp pentru lecturi întinse. Sfatul și încurajarea Sfinției sale au funcționat o vreme, însă acum nu-mi mai erau de ajuns. Cred că m-am făcut în felul acesta vinovată de neascultare…Să îmi fie iertat! In acea perioadă de febrilă combustie interioară îmi este dat un vis. Se făcea că participam la o Sfânta Liturghie împreună cu un prieten. Din Altar a ieșit părintele Iustin Pârvu care ne-a făcut semn să ne apropiem de Sfinția Sa. Ne-am apropiat și visul s-a terminat. Mesajul mi-a sunat foarte clar. Părea că mă cheamă, deci, trebuia să-l întâlnesc în carne și oase pe cel care mă fascina de mulți ani. Mi-am legat de inimă ideea că Sfinția Sa deține leacul travaliului meu. La câteva săptămâni am ajuns acolo și expunându-i temerile mele legate de subiectul romanului dar și de dreptul de a o scrie, mi-a spus exact ce mi-a spus și preotul duhovnic, s-o termin de scris și să nu aibă mai mult de 200 de pagini, pentru că “doamnă, omul contemporan nu mai are timp sa citească, are nevoie de informații scurte și puternice”, m-a încurajat cu o blândețe infinită să o scriu și după câteva clipe de reflecție m-a întrebat senin ” Dar nu vă e greu?” Răspunsul meu a urcat pe neaștepate din genuni pe care nu mi le știam: ” Ba da, părinte, dar trebuie!’; “Atunci scri-o!” M-a binecuvântat și am plecat de lângă dânsul cu o bucurie sufletească greu de descris. Aripile mi-au crescut la loc.
Mă mai despart câteva zeci de pagini de final.
Care-i cea mai mare învățătură pe care mi-am însușit-o de aici?
Nu că trebuie să scriu cartea și nici că măcar o dată în viață trebuie să ajungem în preajma unui sfânt cum este părintele Iustin, care trăiește cu un picior în Rai și cu unul pe pământ și care ne iubește nespus.
Nu despre asta e vorba. Pe acestea le intuiam.
Învățătura cea mai de preț pe care am aflat-o este că Dumnezeu ne vorbește prin duhovnic. Dumnezeu mi-a spus același lucru, o dată prin gura părintelui duhovnic și pentru că am fost într-un moment de rătăcire precum Toma necredinciosul, încă o dată prin glasul părintelui Iustin Pârvu. De aceea dragii mei, va îndemn ca pe frați să mergeți și să ascultați cu mare luare aminte cuvântul duhovnicului! Pe aceasta cale primim îndrumarea divină. Nu preotul este cel care ne vorbește, ci chiar El, Arhitectul sufletelor noastre!
Addenda. 9.02. 2014.
Cartea aceea a fost publicată. Se numește Colonia cu Demoni.
DaLu
ULINK.RO – Portal articole. Promovare gratuita Site-uri, Blog-uri, Forum-uri, etc. Social bookmarking.
IL CUNOASTEM PE SFANTUL PARINTE DIN ANII COMUNISMULUI.
Ma bucur, sunteti cu adevarat bogata .
Foarte frumos scris! Aceeasi senzatie a avut-o si eu cand l-am cunoscut, parea coborat din icoana!
Oh, da, Geani, asa era! Ii multumesc lui Dumnezeu ca am reusit sa ajung acolo si sa stau de vb cu sfintia-sa pret de cateva minute bune.