-Mi-am amintit de curând vorba lui Jorge Luis Borges. Am comis cel mai grav păcat dintre cele pe care le poate comite un om: nu am fost fericit.
De la o vreme păcătuiesc și asta se întâmplă fără să simt tristețe.
Dar când am fost fericit? Arareori. Cănd mai aveam încredere. Când eram mai naiv, mai slab de înger, mai firav mental, mai necopt.
Uneori dimineața mi se pare frumoasă și doar atunci mai încerc frugal starea de fericire.
Sau marea… Sau vreun copac frumos care se imbrățișează cu cerul. Sau când Dumnezeu vine la apelul de seară. Știi, doctore, că de la o vreme îmi trage chiulul, Domnul de Sus. Dar și când vine, oh…când vine șterge cu mine pe jos. A început să-mi placă să fiu preșul Tipului. Face bine la Ego. Serios, doctore.
Știu că vei spune: și astea sunt puține?
Recunosc. Nu sunt puține. Sunt destule. Un singur of mă desparte de deplinătate.
Domnule doctor, oamenii nu mă mai fac fericit! Of, Doamne, cât i-am iubit! Cât i-am dorit! Câte le-am dat! Doctore, spune-mi te rog, de ce nu-mi mai plac oamenii? Sunt prea obosit de ei? Prea dezamăgit? Sau sunt bătrân?
-Ești bolnav. (doctorul hotărâse să vorbească chiar dacă plictisul devenise morbid. Pacientul nu era câtuși de puțin țăcănit, era doar un histrionic împuțit care nu mai avea scenă. Și-și cumpăra săptămână de săptămână o oră de atenție, o scenă unde să-și joace rolul lui idiot, în cabinetul lui) . Domnule, nu te pot trata. N-am cum și nici n-aș vrea să pot. Boala dumitale nu e un supliciu, chiar dacă așa pare.
-Cum așa?
– E o binecuvântare. Și ești așa de fraier, că nici nu-ți dai seama.
Când am ieșit din cabinetul medicului mi-a scăpat puțin ușa. M-am răzbunat destul de mulțumitor pe taxa pe oră în care fusesem insultat pe banii mei.
NB Fragment dintr-o carte. Nu am făcut cunoștință una cu alta, deocamdată. Ne facem curte discretă de ceva vreme, ne amușinăm, ne retragem, ne zâmbim, ne scuipăm discret pe la spate, ca să păstrăm aparențele de aleasă creștere. Vă țin la curent cu evoluția luptelor de pe acest front.
Update: 10.07 2014… Am reușit să-l cunosc mai bine pe domnul de mai sus care trântește ușile psihiatrilor. Ne-am întâlnit, chiar ne iubim, în răstimpul când nu ne urâm. Până cînd cartea va fi terminată ne-om iubi de vreo câteva ori și tot de-atâtea ori ne-om urî. Uneori îmi vine să-l rup în bătaie, măcar de-ar fi real, să mă răcoresc și eu nițel , să-i trag niște scatoalce pe săturate. Mă scoate efectiv din minți 🙂 Mai bine-l omor așa ,cam pe la primul sfert de carte și-am scăpat și eu și el.
DaLu