asta-i clipa când eu rămân fără cuvinte, ca fără țigări 
aș fuma, aș vorbi, și-aș tot spune cine sunt, cine ești, cine suntem
aș trage adânc în piept un fum albastru
și de-aș avea,
ți-aș spune un cuvânt, măcar, de alabastru
aș fuma, aș vorbi, ți-aș tot spune
c-o să te fumez până la filtru….
dar
am să mă tac pe mine, vorbindu-ți despre nimic, despre aiurea, despre niciunde…
Pentru că aici, acum și totul sunt cuvinte din tine
pe care le-ai pus și-n mine.
Iubitule, cum de știi aceste cuvinte? N-ai o țigară?
DaLu
Eh… Poate are. 🙂 Frumos…
Merci, Carol!