După ce am văzut După Dealuri mi-a luat două-trei ore să mă reculeg.
Mungiu a creat o poveste de un realism crud, sfredelitor. Dacă e ceva care îmi place la nebunie la filmele lui, este atmosfera pe care o creează cu o știință și un rafinament de chinez bătrân.
De-asta e bun Mungiu.
Pentru că incă de la primele fotograme, scenaristul/regizorul te înghesuie în fotoliul sălii de cinema și te ia pe sus transportându-te în chiar miezul acțiunii. O trăiești, o aspiri, te impregnezi cu ea, ești de acolo.
Cele două ore și jumătate ești ca într-un film 3D. Nu-ti trebuie ochelari 3D pentru că el, Mungiu, știe să facă ce nu știu ăștia care au inventat 3D-ul.
Nu am de gând să vă povestesc filmul, ar fi un sacrilegiu din partea mea.
Vă rog, însă, să vă lăsați copleșiti de poveste și de jocul măiastru al celor două actrițe.
Și mai am de gând să vă rog să observați metafora, singura din film.
Cine reușește să o afle, îl invit cu mine la film pentru o a doua vizionare. Plătesc eu.
DaLu vă urează vizionare plăcută!