N-am mai fost de cinci luni in casa copilariei mele. Cu sufletul zdrente deschid poarta pe care mi-o descuie, Gabi, baiatul care are grija de umbrele pasilor tatei prin curte, de umbra fratelui Iustin in leagan, de pasii mei din ce in ce mai rari care duc pe aleea spre domnul Nucu, si de ai mamei care calca-ndoliat. Casa e mai mititica sau poate eu sunt cea creste inspre Cer de cand fratele meu si tata s-au mutat acolo. Au disparut doua gainuse si catelul fiicei mele, Ursica. Nichi nu primeste prea bine vestea ca ultimul Ursica din lunga noastra dinastie de catei a disparut. Tata a numit toti cainii nostri cu acest nume. Cred ca plecat si el sa-l caute pe tata…
Pamantu-i reavan si miroase a viata, a primavara, a renastere… Gasesc pe aleea cu flori ghiocei albi si galbeni infloriti. Iata, iar canta pasarea aceea al carei nume nu-l cunosc pentru ca nu imi mai amintesc cum le numea tata. El le stia pe toate. Tiviti, tiviti, tiviti …
Luna se inchide molateca intr-un nor gros . Tiviti , tiviti , tiviti …
Se aprinde focul in soba de la primul bat de chibrit. Ma mir. N-am stiut niciodata sa aprind focul din prima.
Pasarea isi vede de treburile ei, mama incuie usile. Aerul camerei reci se indulceste, atipesc o clipa. In vis vine tata care mi-aduce un cos cu mere din beci, asa cum facea pana mai ieri si care ma ia de mana si-mi arata gradina de pomi:
– Aici ti-am pus un cais spumos, aici ai un prun pentru dulceturi, dincolo vezi nazdravanul ala plapand? Este un par falnic, ai sa vezi ce pere ai sa mananci din el.
Mananc si plang. Dulceata de mure din cele de langa casa, sadite de tata….
DaLu