Într-una din zilele când soarele este excesiv de timid ca să se arate, în 
perioada sejurului elveţian, m-am gândit că dacă tot sunt prin preajmă, să plec a la recherche de Marcel Proust, un francez care s-a făcut vinovat de insomniile mele din adolescenţă când stăteam cu romanele lui apăsătoare pe genunchi, în loc să învăţ microbiologie, parazitologie, anatomie, structura atomului şamd , care se mai face vinovat şi de căderile mele dezastruoase de la medicină.
Culorile gris ale cerului şi-o anumită stare căreia englezii o numesc spleen m-au însoţit în acea zi la Evian, micuţa şi cocheta bijuterie turistică din sud-estul Franţei, acolo unde speram nebuneşte să calc pe urmele tălpilor lui Marcel Proust şi să-i arunc vreo două în faţă ; din cauza lui pacienţii români m-au pierdut de medic (Adevărul este că ei, pacienţii au avut noroc, de ce le-ar fi trebuit un medic care ar fi leşinat la fiecare caz mai spectaculos pe care trebuia să-l trateze? Mai bine că s-a întâmplat aşa. Pacienţii mei au scăpat cu viaţă şi eu de niște leşinuri) 
Marcel Proust iubea aşezarea aceasta şi a evocat-o în cărţile lui, nu prea generos, dar destul cât să aprindă imaginaţia mea. Marcel avea alte treburi mai importante, de pildă să sufere cumplit din cauza iubirii neîmpărtăşite generatoare de tot felul de angoase care l-au chinuit teribil, dar l-au făcut, să fim cinstiţi, un mare scriitor. Am citit multe biografii ale scriitorilor, erau cam toţi niţel zărghiţi şi cu suferinţe atroce sufleteşti. Dar dacă ei n-ar fi suferit aşa de rău, noi ce-am mai citi azi?
După ce mi-am tocit flecurile tot uitându-mă în dreapta și stânga să întrevăd măcar umbra lui Proust la Evian, mi s-a cam făcut foame. Am intrat într-un hotel mititel de pe malul lacului care avea un restaurant și mai mititel la parter cu nume frumos, dar nu știu să-l traduc , ceva cu lebede. M-am gândit c-o să-l văd pe monsieur Proust sorbind alene o cafea sau un vin alb cu ochii uscați de dorul Albertinei. Dar de unde? În locul lui am întâlnit doi septuagenari zgomotoși, un cuplu care-și bea cafeaua printre hohote de râs. Gândeam că se află la final de prânz, doar ajunseseră la cafea… 
Ostenită, flămândă și sedusă de șansoneta care plutea lin în încăpere, venită din difuzoare invizibile, m-am așezat la o măsuță cu vedere la lac. Mi-am comandat un biftec de vițel, apă și cafea. La nici zece minute m-am trezit în față cu o farfurie căreia eu i-aș spune platou de salată de boeuf cu un cub frumos de mușchi de vițel în centru, și de jur împrejur o artisticărie cum numai francezii știu să facă. Să ne înțelegem, din țara din care vin eu, pe farfuria omului se pun numai chestiuni comestibile. În țara în care mă aflam pentru moment, bucătarii pun pe farfurie tot ce le trece prin cap, ca să arate bine și ca să hrănească și ochiul clientului, nu numai stomacul care ghiorăie. Așadar lângă vițelul comestibil se mai aflau: un buchet de crenguțe cu măceșe, crenguțe de tuia, ace de brad și o grămăjoară de piper boabe de toate culorile, plus niște floricele de rochița rândunicii. 
Oh, la, la! Oh, la, la!
Evident că am atacat numai carnea, restul l-am lăsat în farfurie, ochiul meu declarându-se sătul la unison cu stomacul. Plus de asta, cum să strici așa o creație artistică? Cum am terminat de hăpălit, chef-ul a și sosit neanunțat la masa mea insistând și insistând să-mi aducă din partea casei una bucată mega-calorică de prăjitură. Eu nu și nu, că mă bate nutriționistul (n-am așa ceva, dar voiam să scap elegant fără mia de calorii din prăjitură), el ba da și ba da. Ei, na. N-am scăpat, mai avea nițel și mă cerea de nevastă. Nici nu s-a urnit de lângă mine până n-am mâncat și ultima moleculă de prăjitură, care a fost celestă, n-am ce zice.
Lângă mine, cuplul septuagenar de-abia își începea festinul, contrar primei mele impresii. După cafeaua aceea și-au luat o supă, apoi, o friptură cu nuș ce chestiuni pe lângă, o altă artisticăraie, evident. Apoi încă o chestiune ca o tocană. ( Da, m-am uitat în farfuria lor pentru că voiam să văd francezul la el acasă cum și în ce fel mănâncă!) După friptură veni un desert format din struguri și minunatele lor sorturi de brânză cu mucegai nobil (după care eu mă topesc de-a dreptul) toate acompaniate de un vin roze. Doamna și domnul nu numărau caloriile ca mine, ei pur și simplu trăiau clipa. Și bine făceau. După toate astea au urmat cafeaua și Courvoisierul , bien sur. Oamenii erau un spectacol total, au sporovăit și au râs în hohote într-una, printre bucatele pe care le ingurgitau cu eleganță ca niște gourmet ce erau.
De-abia la cafea, coniac și țigară m-am încumetat să mă fac remarcată ca să intru în vorbă cu ei (reporterul tot reporter, chiar și-n vacanță moare de curiozitate să afle chestii despre oameni).
Când am aflat că erau căsătoriți de 45 de ani, că fiecare dintre ei era prima și singura iubire a celuilalt, m-am gândit că francezii mei din Evian chiar găsiseră secretul fericirii veșnice. M-am mutat lângă ei , poate s-o lua și la mine, ca o molimă. Nu s-a luat. Însă e bine de ținut minte ca rețetă (poate funcționează, cine știe?), cei doi, Pierre și Marie se priveau în ochi încontinuu, aveau gesturi tandre unul pentru celălalt, fiecare râdea de se prăpădea la ce spune celălalt și păreau că au chef să stoarcă fiecărei clipe din viață maximum de plăcere. Un cinic ar spune : niște hedoniști, ia mai lasă-mă cu alde ăștia. Viața e grea!
Da, o fi grea pentru că ne place s-o complicăm, dar dacă fiecare și-ar face un Rai din ce are (inscripție de dată recentă de pe scările din spatele bisercii Krețulescu- Fă-ți un Rai din ce ai), noi chiar am fi foarte fericiți, așa cum ne-a proiectat El. Dar noi ce facem? Adunăm ca furnicile și pe urmă după ce-am umplut hambarul, mai vrem altele, hambare mai noi, mai cumva, mai nu știu cum…
Și uite-așa am găsit și rețeta sigură a nefericirii veșnice. Nu te mulțumi cu ce ai! Ai o casă, mai ia una. Ai un bărbat mișto lângă tine? Caută altul, că ăsta te plictisește! Ai un job? Mai ia-ți unul. Și tot așa, mai puneți voi …
Cu pupici ,
DaLu