Aseară mă buşea râsul gândindu-mă la Bill Clinton, ca la piesa numărul 2 în peisaje, în spatele ilustrei sale soţii, devenită (este destul de posibil) Preşedinte USA. Cum USA are o instituţie serioasă intitulată Prima Doamnă care are o agendă cel puţin la fel de încărcată ca a Preşedintelui, nu prea îi văd locul lui Bill, adică se apucă să se viziteze cu celelalte neveste de politicieni? Sau prezidează evenimentele caritabile? Chiar aşa, iese din peisaj sau i se inventează nişte atribuţii? Dar mai ales, cum s-o numi, această insolită instituţie?
Eh, astă seară am cu totul alte curiozităţi. Care e scorul numărului de sinucigaşi din artele plastice cu al celor din literatură? Conduc detaşat romancierii şi poeţii. S-au sinucis pe capete. Wikipedia are şi o pagină dedicată acestora. Surpriză însă la pictori, dintre maeştrii penelului doar Van Gogh este adesea citat atunci când vine vorba despre suicid.
Oare de ce?
Nu sunt pisholog, psihiatru nici atât, nu sunt nici pictor şi nici scriitor. Mai am mult până când voi merita astfel de titulaturi. Însă, cum dau cu pensula de vreo patru ani şi scriu de când mă ştiu, o să încerc o explicaţie pornind de la afectele pe care le am în funcţie de unde mă aflu: la computer în faţa word-ului chior sau în faţa şevaletului.
Iată:
Să presupunem că scriu ceva şi în marea mea micime cred fără reţineri că aş fi genială. Când recitesc după o zi, două, nouă, o săptămână, un an şamd. totul mi se pare o prostie incomensurabilă, fără sens, fără ţel, fără sare şi fără piper. Imaginea despre mine însămi şi despre puterile mele scriitoriceşti ia liftul în subteran. Atunci ar fi bine să nu fiu prin preajma obiectelor contondente. De aceea nu-mi recitesc niciodată textele, sau dacă chiar trebuie, sângerez abundent, tai, arunc şi înjur deocheat la adresa-mi. Nu ajung la suicid pentru că nu am vocaţie pentru asta.
Când pictez, fiecare tuşă de penel, fiece culoare, nuanţă care îmi reuşeşte sau chip conturat de lumini, îmi dă o bucurie imensă. Nu mai spun că atunci când sunt la şevalet sunt în transă, nu mi-e sete, nu mi-e foame, nu aud telefonul, mă desprind de la sol şi …cred că aşa e în Paradis. De ce? Rezultatul muncii de creaţie este imediat, accesul la el este facil.
Pe mine scrisul mă încarcă cu balast nevrotic. Poate de-asta se sinucid scriitorii. Ajung în punctul acela când oricât ai stoarce, nu mai curge nici-o picătură de geniu, de inspiraţie. Fără să mai poată scrie, viaţa nu mai poate avea vreun sens. Asta se întâmplă când te iei foarte mult în serios ca scriitor. Dar când ai luat un Nobel si un Pulitzer ca Papa Hemingway, nu prea mai ai încotro. E musai să scrii bine, foarte bine, excepţional.
Pictura mă eliberează de orice urmă de balast. E chatartică. Mă purifică, îmi ordonează gândirea.
Cu toate acestea nu am să mă opresc din scris. Nu pot.
Bănuiesc că sunt excesiv de norocoasă. Mi-a dat Dumnezeu una pentru încărcare şi una pentru descărcare.
A voastră,
DaLu care vă aşteaptă la prima ei expoziţie, probabil şi ultima. Aşa că mai bine vizitaţi-o pe această, pentru că alta nu mai pupaţi 🙂
Când, cum şi unde găşiţi în afiş.
Stimată doamnă,
Mie chiar îmi place cum va exprimati în scris…așadar nu încetați sa va exprimări liber părerea pe blog,fie chiar pentru amatori ca mine. Cred ca dacă as fi văzut blogul mai devreme,veneam sa vad si expoziția…îmi place grozav afișul. Succes!
Multumesc frumos! O sa recidivez!
Mi-a placut enorm postarea. Scrisul ca o refulare. Se mai poate vorbi si de scrisul care iti tine mintea activa. Ca nu cumva sa ti se terciuiasca creierul din cauza unor medicamente grele, opioide de genul Tramadol, la care daca adaugam pentoxid retard, ketoprofen si xanax, un cocteil exploziv. Eu fac zilnic cura de scris si multumesc lui Dzeu ca mi-am revenit catusi de putin si pot sa ma mentin in limite normale.