Ningea ca-n Andersen.
Am ieșit în aerul răcoros. Tărâmul înalt al cerului vărsa ca o binecuvântare steluțe argintii și pufoase care mi se topeau pe obraji. Eram nefiresc de fericită. Aveam nevoie să mă reculeg și să-I mulțumesc. M-am dus la troiță și am pășit încet, jur-împrejur îngânând mulțumiri pentru fericirea care mă mistuia și care, gândeam, că nu mi se cuvine. Magda mi-a zâmbit, ceilalți au aprobat. Ochii aceia fabuloși ai lui Andrei erau de acum numai ai mei. Chiar așa de simplu să fie? Mi-era frică și să respir, înghițeam pe nemestecate aerul și l-aș fi ținut în mine de-aș fi putut, ca să nu-mi mai plece niciodată starea de fericire. Am căzut în genunchi rugându-mă să nu-mi fie luat. M-au ridicat într-un târziu niște brațe puternice care mă strângeau atât de tare încât de-abia mai puteam respira. M-a dus la el în cameră. M-a așezat cu evlavie pe pat. Le-am recunoscut, erau ele, brațele după care tânjisem în nopțile reci. Ne-am dezbrăcat unul pe altul, încet, înspăimântați de-a nu strivi magia. Luna trimitea raze aurii prin perdeaua de tifon scrobit. O gură însetată mă căuta printre raze și umbrele aruncate de focul din vatră cu miros de brad. Un sărut cotropitor și lung cât o eternitate… aș fi putut muri în orice clipă.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Nu mi-au plăcut niciodată diminețile de după nopțile de dragoste. Lumina rece și atât de limpede atot-arătătoare e inconfortabilă și antipatică. Cele doua trupuri încleștate din noaptea ce-a trecut arată cu totul altfel, se văd burțile, pielea flască a brațelor și parcă a apărut peste noapte și-o gușă timidă sub maxilarul inferior. Nu rămâneam niciodată peste noapte în patul unde aveam să fiu dezamăgită la nici câteva ore după un extaz. De data asta nu voiam să plec, voiam să fiu dezamăgită, voiam chiar să-i spulber sentimentele omului de lângă mine cu trupul meu gol și imperfect. Voiam să-l văd în lumina neprietenoasă și să fiu văzută goală cât mai repede cu putință, ca să rupem iluzia. Ieri noapte mă rugam să nu mi se ia fericirea, acum o dădeam eu înapoi, gratis. Spaima îmi răscolea creierii, măruntaiele. Voiam să terminăm atunci și acolo. Să-mi iau camera și să mă duc naibii la București unde mă aștepta viața mea cenușie, searbădă, dar pe care eram stăpână. Nu-mi mai aparțineam și asta mă punea pe fugă. Dă-o încolo de fericire, cui îi trebuie? Drogul dement al poeților. Oamenii normali nu sunt fericiți și nici nu le trebuie. Îmi voiam viața înapoi, aceea fără fericire, searbădă și călduță care constituiau zona mea de confort și la care țineam.
Stăteam cu ochii închiși sub cearceaful care mirosea a levănțică și nu mă mișcam. Mai prelungeam iluzia omului care dormea lângă mine urzind planul de retragere din viața lui. Ce urma să-i spun? Un clișeu îmi părea cel mai bun lucru, pentru că în afară de faptul că transmitea un mesaj fără echivoc, prin clișeizare vorbele urmau să fie potențate, crescând lehamitea celui căruia erau destinate. Deci asta urma să spun, că aveam o nevoie firească de sex și că evident am confundat fiziologia cu iubirea. Ce naiba mi-o fi trebuit? Fir-ar să fie!
–Iubirea doare puțin, nu te speria, îmi spunea în timp ce-mi mângâia tâmplele și-mi aranja șuvițele rebele. Lasă-mă să te iubesc, nu-ți fie frică, nu numai că vom supraviețui acestei iubiri dar o vom crește până la cer. O voi scrie, oamenii trebuie să afle că există iubirea totală. Iubita mea din toate visurile mele, ești aici și nu te mai las să pleci!
Andrei iubea așa cum ura. Visceral. Total.
Am deschis încet ochii, era acolo și mă privea cu ochii lui de înger paradisiac. M-a sărutat cast pe frunte și apoi pe sprâncene.
-Ochii nu-i sărutăm, că înseamnă despărțire… zâmbi și apoi coborî spre gura mea flămândă.
Cum de-a știut, cum de-a intuit?
Mai contează?
Nu.
Am rămas.
(fragment din romanul Colonia cu demoni, roman în curs de apariție)
DaLu
Daniela,scrii excelent !
Multumesc, Luciu!
Multumesc, Luciu!