Mă gândeam că-mi vii de de valăntains dei cu niște bombonele în formă de inimioară ca să pecetluim…
ce-a mai rămas de pecetluit:
povestea -clișeu!
Și dacă mă uit mai bine-n oglindă
până și moaca mea-i un clișeu.
Despre tine nu mă pronunț că am uitat cum arăți.
Dar cum clișeu la clișeu trage,
e posibil să arăți ca mine.
și cu toate astea, de ce mai am nevoie de încă un clișeu?
Al tău.
Diminețile ni le clișeizăm fiecare cum poate,
pe unde apucă,
zilele îs, ți-e clar, clișee imense, imposibil de respirat printre ele.
Nopțile ne-ar prinde bine niște clișee.
Numai că, dragul meu, nopțile-s mai demne decât noi. Nu-s clișee.
Îs crud de autentice!
Cred că e o chestiune care ține de ritmuri si bioritmuri.
Zile-clișeu versus nopți autentice, nepoftite, nedorite.
Tu ce zici? Ce alegi?
Eu am hotărât să-ți fiu noapte. Nu mă mai trezi dimineața. Nu mai vin!
Clisee… Oare chiar sunt ? E adevarat ca totul a fost spus de miliarde de ori. Dar de fiecare data cand au venit din suflet nu au mai fost clisee. Cred. Poate gresesc.
Mai sunt , din pacate Charles… Sunt atat de rare momentele adevarate !!! De aceea ma bucur ca un copil cand gasesc cate un moment de adevar.
"Eu am hotărât să-ți fiu noapte. Nu mă mai trezi dimineața. Nu mai vin!"
Daca noaptea de care-mi spui e pacea sufletului meu, nu te voi mai trezi dimineata!