Când ai 14 ani și capul plin de Beatles, Blaga și Walt Whitman, ți se poate întâmpla să te trezești, din greșeală, elevă la liceul sanitar. Neh, Daniela, îți cam meriți soarta, așa că, descurcă-te cu anatomia, fizica, tehnica îngrijirii bolnavului, parazitologie, microbiologie și multe alte materii de-astea mișto. Mă descurcam onorabil, cu nopți de tocit pe rupte despre forma bacilului Koch, despre paraziții care-și făceau de cap prin intestine, despre nervii cranieni, despre cele aproximativ 206 de oase etc, reușind să mă poziționez în plutonul de mijloc al clasei, categoria nu te da, nu te lăsa sau nici prea prea, nici foarte foarte. Problemele mari au apărut când am început chimia anorganică. Structura atomului, nucleul, electronii care nu-ș de ce gravitau ca tâmpiții în jurul ăluilalt mi-au scurtcircuitat traseele neuronale, uitând uneori și cum mă cheamă, aplecată fiind asupra manualului de chimie. Evident, aveam și cea mai severă profesoară din lume! Eram în pragul colapsului de fiecare dată când doamna profesoară Gaitanovici pășea în clasă cu catalogul sub braț. Nu pricepeam nimic, dar NIMIC!!! Și ne mai dădea și extemporale dese, sursă de mari insuccese. La unul dintre primele extemporale ale clasei a noua, m-am chinuit teribil două zile întregi cu sarcinile electrice, cu nenorociții ăia de electroni, cu nucleul etc. Am realizat curând că n-o să pricep nimic din această materie și m-am prăbușit pe scările internatului în care fusesem depusă fără milă la un 15 septembrie bacovian, plângându-mi soarta crudă. Eram o cauză pierdută pentru lumea absconsă a chimiei anorganice. Repetenția magna cum laudae de la sfârșitul clasei a noua, părinți acoperiți de rușine și oprobriul public deveniseră ineluctabile, nu-mi mai rămânea decât să fug în Spania, nu știu de ce, dar țara asta îmi părea la 14 ani, singura care mi-ar fi putut tolera obtuzitățile față de chimia anorganică, dar e posibil să-l fi descoperit atunci pe Julio Iglesias. Probabil de-aia. N-aveam decât să-mi planific fuga în Spania. Era o idee care-mi ștersese lacrimile de pe obraji și care mă făcea să respir din nou. Mi se părea infinit mai ușor să fug dintr-o țară comunistă într-una monarhistă decât să pricep dansul electronilor în jurul nucleului. Și cum plănuiam eu fuga la Constanța și îmbarcarea clandestină pe vreun vapor și rugându-mă fierbinte la un Dumnezeu vag pe care mi-l imaginam un moș cu barbă care de ocupat ce e, n-o să stea El să-mi dea mie vreun ajutor, mai ales că nu era chiar unul aflat pe toate drumurile, iată că El, Atotputernicul nu numai că mi-a trimis grabnic ajutor, ci l-a delegat pe însuși Îngerul Chimiei să-mi scoată din cap ideile nebunești și să mă pună cu burta pe carte.
Acesta, de fapt aceasta, pentru că era o Îngerașă de vârsta mea, colege de clasă chiar și muuult mai deșteaptă decât mine, m-a mângâiat pe creștet, mi-a desenat, mi-a făcut scheme, mi-a explicat ca la proști, încă o dată și încă odată până mi-au ieșit din cap toți gărgăunii iberici și m-a făcut să înțeleg o dată pentru totdeauna cum e cu valsul electronic, cu sarcinile electrice, cu neutronii, pozitronii și cu toții onii mă-sii.
Am luat 9 la extemporal. Pe lângă un cinci de dinainte, eram una dintre Șmecherele- Ștecherele clasei a noua A de la liceul Sanitar Buzău, generația Long Time Ago.
Spania, Iglesias și angoasa chimică deveniseră istorie. Un viitor strălucit, chiar ceva mai strălucit decât al Mariei Curie mi se așternea în față. Care viitor s-a terminat brusc în ziua când am căzut tot magna cum laudae (cum altfel?) la medicină câțiva ani mai târziu, după care mi-am băgat mințile în cap și m-am dus să fac regie, pentru că eu cu medicina nu eram rude de sânge și nici măcar prietene. Ce a urmat, mai puțin contează. Ce vreau să spun aici este că de atunci am început să cred că Dumnezeu există cu adevărat și că îi ascultă pe toți elevii nefericiți de la Liceul Sanitar. Și iată, le-am luat-o înainte tuturor scientologilor, eu L-am descoperit pe Dumnezeu pe cale științifică! Care, cine are de zis ceva impotrivă, să șadă în bancă!
Mai târziu, am aflat că se află lângă mine tot timpul și când cer lucruri decente mi le acordă. Uneori mă duc să-I mulțumesc și atunci mai schimbăm o vorbă, două. De la o vreme nu-I mai cer nimic pentru mine, pentru că între timp nu prea mai am nevoie decât de protecția Sa despre care știu că mi-e acordată, fie c-o cer, fie că n-o cer. Dar sunt mulți alții pe lângă mine care au nevoie de EL, și-atunci mă rog pentru ei.
Și-acum momentul adevărului. Sunt datoare să spun cine era Îngerașa întrupată atotcunoscătoare în chimia anorganică. Se numea atunci Ileana Șerban, acum aflu că se numește Ileana Popescu și era la doar 14-15 ani , un copil cu suflet înțelept, deșteaptă tare, tolerantă, blândă, smerită. Am redescoperit-o de curând pe Facebook și de-abia aștept să o reîntâlnesc după zeci de ani de la acel moment când m-a scos din tenebrele necunoașterii și ale disperării.
Ileana, articolul ăsta este pentru tine! Să-mi trăiești!
Trăiască chimia anorganică și marile întâlniri ale vieții!
Și Ție Doamne, că m-ai îngăduit așa defectă, toată Slava lumii!
DaLu