Am defectiuni lingvistice

Sunt cuvinte pe care le iubesc dar si cuvinte pe le urăsc din toata fiinta mea. Mă scoate din pepeni apelativul “pui” si toate derivatele sale atunci cand sunt intrebuintate drept apelative. Iar când eu sunt ținta acestora mă ia cu călduri si mă zbârlesc (doar in forul meu interior) și nu fac altceva decât să fug cât mai repede de emițătorul puiuțelii croncănitoare. Portretul-robot făurit de mintea mea, al celui care utilizează astfel de strigări este unul atât de alterat incât n-aș putea sa-l redau in cuvinte. Numai asa-mi pot explica aversiunea organică pe care o am la auzul acestui nevinovat apelativ. Poate că pentru unii sună bine și se umflă in penele răsfățate dar pentru mine sună tâmp.
Am si o listă de cuvinte favorite in materie de apelative pe care-mi doresc să le aud, dar asta altadată.
sursa foto: www.teroretic.com

4 thoughts on “Am defectiuni lingvistice”

  1. Da, nici mie nu-mi place nici ”pui”, nici ”puișor”, nici ”pui mic” sau altele de aceeași natură. Și totuși, a existat o situație când eram tare amărâtă și-i povesteam… cuiva ce am pățit, iar el mi-a zis: ”Nu te necaji, puiuț, că o rezolvăm noi cumva”. A fost de ajuns ca să mă ajute să ies din pasa aceea proastă, să-mi dea impresia că-i pasă cuiva cu adevărat de mine, mai ales că persoana aceea nu e genul care să umble cu dulcegării și nici eu vreo ”pisi” sau neajutorată.
    Și cuvintele astea își au încărcătura lor emoțională câteodată…
    Deci, 2-1 deocamdată. 😀

Comments are closed.