Vulgul moare dar nu se predă

Zilele acestea am asistat la un atac al vulgului fără precedent. Spun asta, deoarece manifestări de acest gen au mai avut loc în istoria noastră recentă, dar aveau în mod clar caracter politic și social.  Nu cred că a mai existat un astfel de atac virulent în legătură cu un eveniment privat, așa cum și-a dorit marele defunct (n.aut. incinerarea lui Sergiu Nicolaescu) și dacă greșesc vă rog să mă corectați. După ce am privit oripilată cum artistul decedat era considerat o victimă a unei femei extraordinar de frumoase și de tinere care i-a fost soție timp de 17 ani (totuși) și cum  pioșii de conjunctură își revendicau isteric leșul acestuia ca fiind bunul lor național, m-am speriat.  Nu neapărat pentru mine, ci pentru copiii mei și pentru copiii copiilor mei ce se vor naște în România.

După care m-am bucurat, aflând că este o etapă necesară  în vindecarea mentalităților de tot felul de care s-a îmbolnăvit poporul român (dă, Doamne să fie așa!).  Poate e ca la dietele de detoxificare. Pe măsură ce corpul elimină produșii toxici acumulați în timp, bolile cronice se acutizează, pentru ca în final, curățat de jeguri și zgură, se renască pur și sublim precum pasărea Phoenix.

Așadar trăim sub dictatura vulgului. O cam merităm. E o terapie. Să ne contopim, așadar, cu vulgul.  Doar așa ne vom purifica, ne vom spăla, ne vom albi, ne vom înălța și mântui cum află Domițian Ciceu, un intelectual subțire aflat  în plină Cură de vulgaritate  (Ion Băieșu).

Iată terapia cu vulg în viziunea lui Ion Băieșu:

Cura de vulgaritate

de Ion Băieșu

Domiţian Ciceu, tînăr doctorand în ştiinţe, persoană cu desăvîrşire intelectuală, cu o comportare morală ireproşabilă, lipsea pentru a doua noapte de acasă şi pentru a doua oară se întorcea beat. Domiţian beat? Familia era stupefiată şi oripilată. Adică atît soţia, ea însăşi o intelectuală fină, cît şi părinţii lui, ambii doctori în aceaşi ştiinţă. Ce s-a întîmplat cu Domiţian? A suferit vreun eşec pe linie profesională? Nu. Pe plan sentimental? Nu, îşi iubea soţia, ea îl iubea, se înţelegeau excelent. E vorba cumva de o criză filozofică? l-a întrebat tatăl între patru ochi. Cunoscuse o prăbuşire, o răsturnare, o bulversare, un seism sufletesc? Dacă da, să i se confeseze lui, care-i era tată şi care putea să-l vindece, mai ales că şi el trecuse prin aşa ceva în tinereţe.

Domiţian şedea ascuns sub plapumă, cu un prosop ud legat la cap, şi gemea de durere. Îi era rău, băutura îi dăduse organismul peste cap. Dar a doua zi, după ce se vindeca, se îmbăta din nou şi venea acasă într-un hal fără hal. Familia făcu un consiliu şi hotărî să-l pună sub urmărire, adică să descopere cauzele acestei crize şi, mai ales, cu cine se îmbată.

Într-avevăr, tatăl îşi mască înfăţişarea şi se puse pe urmele fiului. Urmele îl duseră într-un bufet de la marginea oraşului, bufetul „Dihorul”, cam mizerabil şi cam ordinar. Aici, fiul, doctorand în ştiinţe, se întîlnea cu un tip destul de murdar, neras, cu nasul roşu şi ochii injectaţi, care ţinea tot timpul un bici în mînă, de unde tatăl deduse că e vorba de un căruţaş. Cum se văzură, cei doi se îmbrăţişară şi cerură două porţii mari de drojdie. Văzîndu-şi fiul bînd cot la cot cu un căruţaş o băutură de ultimă speţă, într-un local sordid, tatăl simţi că se prăbuşeşte.

―Dragul meu, suspină el pe umărul fiului, aici să te găsesc, aici?

Fiul mai trase un gît de drojdie şi-i spuse:

― Tată, te rog fă cunoştinţă cu prietenul meu Gogu. Un om minunat, alături de care mă simt excelent. Din punct de vedere filozofic, tipul e pur şi simplu fantastic.

Tatăl luă şi el o drojdie şi rămase în compania fiului şi a căruţaşului, curios să afle filosofia lui Gogu. Dacă pînă la a doua sută de drojdie acesta din urmă emise doar cugetări de genul “ce mi-e-n guşă şi-n căpuşă”, “dacă bei mori, dacă nu bei tot mori”, “ce-am avut şi ce-am pierdut, azi aici mîine-n Săscut”, de la a treia în sus lăsă să se reverse din el o cantitate nemăsurată de vulgarităţi dintre cele mai greţoase. Ce era uimitor pentru bătrînul doctor în ştiinţe? Că fiul său, un intelectual atît de rafinat, un pudic şi un snob, gusta vulgarităţile şi obscenităţile ca pe nişte alese delicii ale spiritului, rîdea de se prăpădea, îl bătea pe umăr şi-l pupa pe căruţaş după fiecare panseu.

― Tată, nu-i aşa că e genial tipul?

După ce bău încă o sută de drojdie, bătrînul căzu de accord cu fiu său, astfel că la închiderea localului, genialul Gogu îi conduse pe amîndoi acasă cu căruţa lui, cu care căra de obicei cărbuni şi lemne de foc. În acest răstimp, fiul îi mărturisi tatălui voluptatea pe care o resimte cufundîndu-se în stările morale cele mai joase, în viciu, mizerie şi jeg.

― Tată, urla el, ca să acopere tropotul cailor, noi, oamenii de excepţie trebuie să cunoştem din cînd în cînd voluptatea decăderii, o astfel de cură e obligatorie pentru călirea spiritului. În evul mediu, învăţaţii cei mai aleşi, un Galiani, un Gracian, cînd se plictiseau de filosofie, ieşeau în stradă în zdrenţe şi cerşeau. O, ce sublim mă simt, de cîte ori ignor săpunul şi pasta de dinţi, de cîte ori mă simt murdar şi mă scarpin. Tată, iartă-mă, dar vreau să devin un ratat, un om de nimic, un beţiv, o ruşine a familiei, vreau să mi se plîngă de milă, să fiu compătimit, vreau să mă înalţ prin suferinţă şi decădere. Ce zici? Poţi să mă înţeegi?

Tatăl îşi puse capul pe umărul fiului şi scoase un oftat din adîncuri: ei bine, şi pe el îl mistuia un dor de evaziune din convenţionalism, dorul de a părăsi snobismul greţos al familiei, curăţenia aseptică a casei, masa la ore fixe, cu caloriile cîntărite şi punctele numărate, discuţiile docte şi bîrfelile elegante la ora de ceai etc… da, era plictisit pînă peste măsură şi visa adesea să se îmbete ca un porc, să devină un mizerabil …

Cînd pătrunseră în apartamentul cu confort sporit al familiei Ciceu, beţi şi murdari, cei trei produseră femeilor stupoare şi mînie. Mai ales căruţaşul, care nu se ştersese pe picioare, care arunca scrumul ţigării pe covoare şi tuşea fără să pună mina la gură. Dar cei doi bărbaţi ai lor? Cum ajunseseră ei în asemenea hal, cum îndrăzniseră să vină cu o fiinţă de o asemenea speţă în casă? Oare şi cel bătrîn, tatăl trimis să-şi supravegheze fiul, şi el o luase pe calea pierzaniei?

― Draga mea, încercă să se explice soţiei Ciceu-senior, nu e ce crezi tu. Bărbatul acesta, care e un simplu căruţaş, mi s-a relevat ca un monument natural de filosofie şi înţelepciune vulgară. Ceva foarte şic şi sublim. Nea Gogule, te rog zi ceva pentru dînsele.

Nea Gogu nu se lăsă prea mult rugat şi trînti prima vulgaritate care-i veni în minte: „Aoleo, pupa-ţi-aş ceafa şi mînca-ţi-aş toată leafa!”, la care cele două femei sughiţară de oroare, aşa ceva nu se pronunţase încă sub acoperişul lor, vai! Noroc că bărbaţii le turnară cu forţa pe gît cîte o înghiţitură de whisky, ca să-şi revină. După ce le trecu mînia, femeile gustară încă o porţie de scoci, apoi încă una şi, ciudat, starea lor de spirit dădu semne de schimbare. Adică, la un moment dat, prezenţa lui Gogu începu să li se pară oarecum nostimă, iată o idee şoching, ce-ar fi să-l cheme la ei de revelion, ca invitat de onoare, oare ce mutră ar face academicianul X văzîndu-l în capul mesei cu biciul la picior, ha, ha!

Din una în alta, cheful se încinse pe nesimţite, cu veselie, pupături, cîntece de lume şi glume deocheate, situaţia răsturnîndu-se radical. Adică, de unde la început Gogu făcu o impresie cu ultima baladă de mahala “Du-te, fă, şi ia servici la capu’ lu’ treişcinci”, curînd, el, monumentul natural de vulgaritate, fu lăsat în umbră de cîntecele şi vorbele buruienoase pe care le lansau gazdele sale şi mai ales femeile care, răscolind prin memoria lor diabolică, descoperiră ceva inedit, ceva care-l făcu pe căruţaş să roşească şi chiar să se indigneze: „Dom’le, nici chiar aşa”! adică el ştia că chestiile mai deocheate le zice omul la crîşmă, iar dacă le zice şi acasă, le zice el, bărbatul, nu femeia. Păi ce era cu tipii ăştia cu carte care-l aduceau la ei în casă pentru distracţie şi ce era cu aceste femei care mai înainte strîmbau din nas la vederea lui, pentru ca acum să le audă zicînd vorbe atîta de fără de ruşine în faţa propriilor bărbaţi şi a lui, om străin?

Drept pentru care, nedumerit şi scîrbit de maniera în care familia Ciceu îşi făcea cura de vulgaritate, Gogu se ridică şi plecă fără să salute. Se urcă în căruţă, dădu bice cailor şi, începînd de a doua zi, nu-şi mai bău drojdia la bufetul „Dihorul”. O bău vizavi la „Veveriţa”.

Comments

  1. Foarte urat.
    In primul rand, filmarea cu camera ascunsa.
    Apoi neluarea in seama a protestului omului: “Nu va legati de chestia asta totusi!”
    Psihopat sau nu, asta e parerea lui si ar fi fost bine sa se tina seama de ea.
    O mizerie, ce mai!

Comments are closed

În conformitate cu noile reglementări privind Protecţia Datelor (GDPR), site-ul acesta are nevoie de acordul dumneavoastră. Pentru a personaliza și îmbunătăți experiența dumneavoastră pe site-ul nostru, utilizăm fișiere de tip cookie. Prin continuarea navigării pe site sau prin apăsarea butonului “Sunt de acord”, sunteți de acord cu stocarea cookie-urilor primare și terțe. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close