Sibiu, vara anului 2000, în amurg…

Sibiul se află pe-un loc fruntaș în topul orașelor mele preferate.  Mi se potrivește: e calm, manierat, cultural,  zice sărut-mîna la doamne, e tandru, atent, intră înaintea ta la restaurant, dar te lasă pe tine să ieși prima și-ți ține ușa, are o grămadă de locșoare cu ziduri, cu creneluri, cu turle, cu umbrișuri, cu măsuțe, cu scaune, cu cafele aburinde, cu ceai negru rusesc botezat cu două lacrimi de Metaxa, c-o Mărginime de care sunt îndrăgostită, unde ai putea  mânca gargantuelic,  dacă ți-ai pune mintea cu tot ce se află pe masa lor pantagruelică.  Dar dacă-ți  asumi acest risc,  e musai să suni la 112 pentru indigestie provocată de o cantitate nepotrivit de mare de alimente (bune rău, multe și mai rău, dar bio dacă totuși te simți vinovat. Cam de-astea:  slană, sarmale, brânză de oaie, fripturi, murături… gata, nu mai zic!

Îmi plac sibienii,  sunt curați și la suflet și la cap  și-n tindă și după ușă. În vara anului 2000 ,  pe la 11 noaptea, doi băieți și o fată, obosiți și  morți de foame au ajuns la Sibiu. Ne-am cazat (eu eram fata din echipă) și dăm fuga la o terasă să mâncăm ceva, orice, ingerabil să fie. Filmasem toată ziua și nu găsisem un răgaz să-mbucăm ceva.  Dar de unde, orașul era pustiu …  Era  11.30 pm și  toți sibienii plecaseră la nani, terasele erau închise, se grăbiseră să nu le-o ia înainte găinile.  Ne-am milogit de o tanti plictisită  de la singura terasă care nu avea chiar toate scaunele pe mese, să ne facă niște cârnați acolo, ceva care se făcea repede, ceea ce s-a  și întâmplat.  Am hăpălit rapid și hai, să vedem Sibiul noaptea. Șoferul nostru ca să ne distreze, unduia cu mașina pe strada goală,  în ritm de vals. Ne-a oprit un domn polițist , căruia nu i-a plăcut deloc, dar chiar deloc,  valsul roților de Dacie Break. Portavoce, opriți pe dreapta, fiola, tot tacâmul. De fiolă nu era cazul, că de la Mirinda nu pățești rușinea și cu toate acestea imperturbabilul a declarat : Amendă! Noi,  că de unde, că ne grăbeam  de fapt, că  ne unduiam spre București  să ducem o casetă în emisie cu un subiect incendiar. Ete, cucu, domn politist nu venise cu pluta pe Dâmbovița, avea alte trasee … Disperați,  băieții mă scot pe mine din mânecă și mă trimit la înaintare pentru că diurna de jurnalist în deplasare nu prevede și fond de amendă.  Eu neștiind ce să fac în aceste situații i-am spus un banc și niște snoave de prin televiziune cu personaje vizibile  pe posturile românești, lucru care l-a distrat foarte și ne-a dat drumul neamendați. Atunci am aflat  că bancurile te scot din încurcături cu polițiști,  sau poate  îmi ieșise  pentru că eram fată…cine mai știe? A doua zi ne-am pus din nou pe filmări și-am ajuns la un azil de bătrâni de pe strada Azilului,  amenajat într-o construcție splendidă, medievală, menționată din 1292 in arhive,  ca  primul spital din Sibiu  și de pe teritoriul României, organizat și  amenajat de biserica ordinului cruciaților Sf Spirit (Bruderschaft von Heiligen Geist) .  Mai multe despre clădirea medievală, aici. Ludwig_Knaus_-_Old_Woman_Leaning_on_a_Stick_-_Walters_371245

După ce m-am minunat de veșnicia și splendoarea  construcției la exterior, am intrat pe un hol lung mărginit pe o parte de ferestre înalte și  și arcuite prin care lumina de miere a după amiezii întra difuz, blândă, ca  să nu deranjeze cele câteva suflete care locuiau pe partea cealaltă a holului, în camere curate, îngrijite și pentru care acesta era ultima adresă în această viață. Am intervievat un veteran al azilului, un fost profesor universitar de fizică care nu mai avea pe nimeni, unicul fiu și  soția muriseră demult. N-am vrut să storc lacrimi, e ușor să faci oamenii să plângă, iar contextul era generos în lacrimogene. Prea facil…   Voiam altceva, deh, aveam ambiții profesionale, țineam morțiș să-mi iasă  un film cu mesaj  demn, nobil, optimist.  Profesorul meu era exact stofa de care aveam nevoie. Ne-a recitat din poeziile sale, ne-a depănat amintiri superbe, am petrecut șapte ore minunate în compania lui.  La plecare,  pe când încă mai strângeam cabluri, casete și toată mățăraia aferentă unei filmări, am observat că pe fiecare măsuță încadrată de două fotolii,  din holul lung și luminat ca mierea, câte o jucărie de pluș colorată așezată într-un coș mic împletit din nuielușe.  O singură bătrânică mică stătea aproape neclintită în holul de care vă povestesc.  Lângă ea odihnea, cel mai bun și mai fidel prieten al ei, așa cum avea să-mi spună, un baston…  Nu bastonul, nici imaginea femeii aflate în amurg, nici azilul ca o ultimă adresă a unui om care a iubit, a zburat, a plâns, m-au cutremurat. Nu. Unele lucruri sunt firești. Venim aici pentru o perioadă determinată.  Toate se termină la un moment dat.

Jucăria aia nenorocită de pluș m-a traumatizat pe viață. De ce o jucărie de pluș? De ce nu o floare, de ce nu o plantă într-un ghiveci, de ce nu o revistă, o carte? De ce  o jucărie de pluș hâdă și rece? Despre asta e vorba în viață? Venim pe lume, ne jucăm cu plușul ca o repetiție înaintea jocurilor cu obiecte adevărate și spre final,  tot porcăria aia ne e companion? Tu, cel care-ai  iubit, ai crescut până la cer, ai zburat cu norii, ai trăit laoaltă cu zeii, ai mâncat jar precum zmeii, tot tu ești acela, care în amurg nu-ți mai rămîne decât să te întorci la jucăria de cârpă, pentru că numai de asta mai ești în stare?  Plângeam în hohote (nu-s o mare plângăcioasă, dar atunci, nu știu ce mi-a venit…) Îmi intrebam bătrînica care zîmbea condescendent  și care avea să-mi răspundă sec: Da.

Și atât.

Ar mai fi vrut poate să-mi mai spună ceva, dar jucăria de cârpă o fixa răutăcios. Și nu și-a mai permis alte cuvinte…

Când am ajuns la București, fiica mea tocmai primise în dar o jucărie de pluș roz. Să vă mai spun că era identică cu cea din azilul cu lumină ca mierea, în amurg?  Să vă mai spun că i-am furat-o și-am dus-o la gunoi?  Și că urăsc temeinic și sistematic  toate jucăriile de pluș?

Dacă-mi permiteți, vă rog, iubiți-vă bătrânii, pentru ei șansele se reduc de la o zi la alta și vă mai  rog, nu le dăruiți jucării! Mai bine cărți și reviste!  Cât pentru voi, zburați cu nourii și mâncați neînfricați  jăratec precum zmeii, chiar de simțiți că vine amurgul ca mierea…

DaLu

 

 

În conformitate cu noile reglementări privind Protecţia Datelor (GDPR), site-ul acesta are nevoie de acordul dumneavoastră. Pentru a personaliza și îmbunătăți experiența dumneavoastră pe site-ul nostru, utilizăm fișiere de tip cookie. Prin continuarea navigării pe site sau prin apăsarea butonului “Sunt de acord”, sunteți de acord cu stocarea cookie-urilor primare și terțe. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close