O poveste de iubire

Ii plăcuseră dintotdeauna locurile singuratice. O poiană ingustă din pădurea cu brazi, o școală mută în ceasul arșiței de vară când copiii își scaldă vacanța la gârlă, piațeta somnoroasă de duminică dimineața, când nici porumbeii nu prea zburătăcesc… Adora să intre în bisericile pustii ale după-amiezelor târzii, când Cel de Sus o aștepta doar pe ea… Îi plăccuseră oamenii, dar lumetul nebun al ultimilor ani o obosiseră peste poate. Îi iubise prea mult și le stătuse despuiată de prejudecăți și secrete în palme, le dăduse în dar sufletul pentru disecțiile in vivo. Tare le mai plăcea oamenilor s-o sfârtece în bucățele mici de carne și sânge. Au dezamăgit-o. Chiar toți. Îi mai iubea, dar cu spaimă și ascunsă în spatele draperiilor de dantelă ale sufletului zdrențuit de gurile lor lacome. Li se ferea din cale. Pândea cu sârg momentele de pustiu ale lumii ca să colinde pe urmele celorlalți. Fusese mereu o fată frumoasă. Singurătatea țiuitoare în care s-a retras îi rafinase și mai mult trăsăturile. Spaimele au adăugat în trecut tușe dramatice pe chipul oval, ochii mari se limpeziseră, pentru că acum nu se mai temea de oameni.
Într-o zi, pe când colinda pădurea cu voluptatea celui evadat din carceră, atingând și mirosind flori, ierburi și frunze, l-a întâlnit …
L-a iubit din prima clipă. L-a strâns în brațe și s-a lăsat dezmierdată de brațele lui puternice. S-au văzut de atunci zi de zi, iarna, primăvara, vara, toamna. Îi povestea despre lucruri din lume, îi citea poemele sale, lăsându-se răsfățată de el, unicul, care știa să-i freamăte cuvinte dulci în timp ce-i mângâia răcoros tâmplele. De curând începuse să îi citească primul ei roman. De îndată ce termina un capitol, fugea să i-l citească. O asculta cu ochii închiși și-apoi stăteau îmbrățișați până la apusul soarelui, sau al lumii. Lumea s-ar fi putut sfârși chiar atunci…dar lumea nu trăia în același ritm cu cei doi îndrăgostiți. Obrazul fin al fetei se zgâria uneori de pieptul aspru care-o strângea cu patos, însă iubea chiar și micile răni apărute din năvalnicele contopiri.
În cea de-a doua iarnă, fata s-a îmbolnăvit și a zăcut cu pneumonie multe săptămâni. Se topea de dorul lui însă medicii i-au interzis să iasă din casă. A cerut hârtie și creioane. I-a făcut mii de portrete pe care le săruta pe furiș. Într-o dimineață …chipul iubit nu s-a mai lăsat desenat. Fata uitase cum arată.
A fugit în pădure secătuită de dorul mai greu decât moartea. De-abia aștepta să i se cuibărească din nou în brațe. În pădure mărăcinișul umpluse potecile, și-apoi era atât de multă zăpadă care-o împiedica să înainteze! Cu brațe plăpânde a rupt mărăcinii și-a înotat prin omătul înghețat, croindu-și drum spre iubire. Picuri de sânge scânteiau roșiatic în zăpada prea albă și rece.
Poiana iubirii lor era albă. Albul imaculat o ustura, o durea și-o îngropa-n disperare.
Iubitul nu se mai afla acolo.
Un ciot gros, tăiat fără pricepere de-un pădurar, stătea îngropat în zăpadă, pe locul unde, odinioară se născuse iubirea lor.
O liniște cumplită împresura zarea. Pădurea martoră la durere amuțise. El, cel atât falnic, de puternic, singurul care o rănise doar îmbrățișând-o prea tare și care-o iubise cu toate crengile și frunzele sufletului său, murise de dor într-o noapte cu viscol… L-au găsit uscat și fără pic de sevă. Oamenii l-au tăiat pentru că încurca locul de pomană și nevoie de lemne pentru foc e mereu, doar știți cum e iarna la țară.
Fusese găsită înghețată îmbrățișând ciotul, ultima rămășiță a iubirii. În timp ce era dusă pe brațe spre casă, își urla pe dinăuntru: Atât alb! Prea mult alb! Ironic! Albul poate fi mai rău și mai urât decât negrul.

Fata a plecat după cel iubit, cam când începea începea primăvara. S-ar fi putut reîntâlni într-o altă pădure, poate într-o altă poveste, unde ea va fi fost crenguța cu flori dulci-amărui de măr și el, falnicul și chipeșul flăcău îndrăgostit de o crenguță de măr.
Dar asta n-o vom ști decât atunci când va mai scrie DaLu o nouă poveste:)

Comments

  1. Metafora, metafora, dar nu se potriveste de nicio culoare, porumbelul – simbol al pacii – nu se poate asocia cu beutura targovetilor atunci cand parafeaza o vanzare. Zic si eu, nu sunt atoatestiitorul, dar …

  2. Si ca sa va raspund. Intotdeauna m-am gandit ca intre oameni, pasari si animale sunt relatii de acelasi tip ca cele dintre oameni. Daca aveti un animal de casa , stiti despre ce vorbesc. De asemenea ,intalnirile dintre oameni si porumbei in parcuri sunt niste relatii. Unii si altii primesc cate ceva (tranzactie)…de aici pana la aldamas (sau adalmas) , nu mai e mult…

    1. Adina, uneori vine ca un tavalug, inspiratia asta, apoi dispare in ceata. Ma tin de ea atata timp cat imi mai face onoarea sa-mi bantuie mintea 🙂

Comments are closed

În conformitate cu noile reglementări privind Protecţia Datelor (GDPR), site-ul acesta are nevoie de acordul dumneavoastră. Pentru a personaliza și îmbunătăți experiența dumneavoastră pe site-ul nostru, utilizăm fișiere de tip cookie. Prin continuarea navigării pe site sau prin apăsarea butonului “Sunt de acord”, sunteți de acord cu stocarea cookie-urilor primare și terțe. Mai multe informații

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close