VARZĂ ACRĂ DE VÂNZARE LA DOAMNA POPESCU ÎN FUND!

NU PRIMIM BUTELIILE CLIENŢILOR CARE EXPLODEAZĂ

Eşti analfabet? Scrie-ne azi şi te ajutăm pe gratis. Service Auto.

Ridicăm şi livrăm maşina gratuit. Dacă ne incerci o dată, nu mai pleci în altă parte.

Vând câine: mănâncă orice şi îi plac foarte mult copiii.

Căutam bărbat pentru lucru la fabrica de dinamită.Trebuie să fie dispus să călătorească.

Castron pe placul oricărei gospodine cu fund rotund pentru batere eficientă.

De vânzare: birou de epocă pentru o doamnă cu picioare subţiri şi sertare largi.

Prăjitor de pâine: Un cadou apreciat de întreaga familie. Arde pâinea automat.

Maşini uzate: De ce să te duci în altă parte ca să fii păcalit? Vino aici.

Căutăm un om să aibă grija de un lot de vaci care nu fumează şi nici nu bea.

Vând pat pentru copil cu picioare de fier.

.Asociaţie de locatari, angajează fochist de înaltă presiune.

Căutam femeie la fetiţă în vârstă şi nefumătoare. Vând maşină de cusut mână şi picior.

Vând butelie de aragaz cu reşeu şi frigider.

Vând patuţ copil făcut la comandă pentru pretenţioşi.

Închiriez cameră la doua fete încadrate cu un singur pat.

Cumpăr îmbrăcaminte de damă deosebită şi puţin întrebuinţată.

Ofer recompensă celor care au spus nevestei lui Paul Ionescu că l-au văzut cu o femeie în maşină în ziua de 18 iunie, pe autostrada Bucureşti-Piteşti. Vă rog să veniţi să depuneţi mărturie şi la tribunal. Paul Ionescu.

La un concurs de animale, în cadrul unei sărbatori agricole, s-a afişat programul: – ora 10.00 – prezentarea invitaţilor. – ora 12.00 – prezentarea animalelor. – ora 14.00 – masa comună.

Într-o croitorie de damă: Fustele se ridică zilnic între orele 10.00 si 14.00

În diverse localuri şi prăvălii: Consumaţi cu încredere supă de pasăre vegetariană

Servim cu frişcă clientela bine bătută. Avem friscă bătută toată ziua.

Nu servim minori sub 18 ani.

Nu servim în stare de ebrietate.

Avem ciorapi de femei lungi.

Lenjeria de corp nu se schimbă!

Confecţionăm costume de damă la proba a doua.

Croim rochii pentru dame de lux!

Confecţionăm poşete şi genţi şi din pielea clientului.

Nu trimiteţi copii la umplut cu sifoane.

“Mai rar poti vedea asemenea porcarie. Lupoaica sta intepenita intr-un rigor mortis in bratele imparatului cu expresie de betiv tocmai alcoolizat care s-a dezbracat si sta cu cucu’ ostentativ expus publicului”, scrie unul dintre cititori. Pe de alta parte, exista si turisti straini care sustin ca este vorba despre o opera de arta care ar trebui acceptata asa cum este ea, insa care ar trebui sa fie insotita de o placa explicativa.

Comentarii ale turistilor:

Turista din strainatate: Eu cred ca e frumoasa. E o lucrare de arta. Nu cred ca putem sa gandim limitat atunci cand vorbim de arta, fie ca e vorba de o sculptura sau un tablou frumos. As accepta ca o astfel de statuie sa fie expusa in orasul meu. Eu sunt din Canada, din Columbia britanica.
Cred ca ne legam de unele lucruri in particular, dar ar trebui sa vedem lucrurile in ansamblu. Vorbim despre un nud sau despre istorie? Ar trebui sa aiba niste explicatii in engleza sau in mai multe limbi.

Alta turista din strainatate: Avand in vedere ca e in fata Muzeului de istorie, daca o vezi, vrei sa intri inauntru sa afli restul povestii. Multa lume se va opri si se va uita la ea. Iti atrage atentia.

Trecator roman: E o lucrare destul de slaba. Sa pui un imparat de talia lui Traian in nud… trebuia sa-l puna in toga imperiala. Locul e bun, trebuia facut pentru ca e vorba de geneza noastra. In rest, pe langa nuditate, lucrarea este reusita, figura imparatului este bine realizata.

Trecatoare romanca: Mi se pare misto pentru ca socheaza.

Alta trecatoare romanca: De la bust in sus este ok

Turist strain: Nu stiu ce sa spun. E putin abstracta. Cred ca as accepta o astfel de statuie in orasul meu. Nu cred ca nuditatea este o problema in arta.

Trecator roman: Mi se pare nefericita realizarea. Cel putin osmoza aia intre lupul lui Zamolxes si lupoaica romana este…

Cateva dintre comentariile generate de stirea: Sorin Oprescu a dezvelit statuia imparatului Traian, amplasata pe treptele exterioare ale Muzeului National de Istorie

Adrian Grosu
Mai rar poti vedea asemenea porcarie. Lupoaica sta intepenita intr-un rigor mortis in bratele imparatului cu expresie de betiv tocmai alcoolizat care s-a dezbracat si sta cu cucu’ ostentativ expus publicului. Va dati seama ce imagine poate crea in mintea unor copii de cativa ani care vor vedea hidoasa statuie pentru prima oara. Daca as trai in Bucuresti m-as da peste cap sa vad mizeria asta de statuie disparuta de acolo.

bombanescu
Statuia are multe elemente inedite, cum ar fi motivul catelei recalcitrante, indispusa la atingerea mecanica si fara sentiment a stapanului. El priveste aiurea, ea turbeaza, la propriu, de furie nestiind daca e vorba de o alta catzea la care el priveste. Se pare ca nici fularul de ultima moda pe care si l-a cumparat recent, nici nurii ei altadata atat de atractivi nu mai au efect. Superbbb! Ma intreb totusi daca nu era mai de efect sa fi pus o oaie cu blanita.

Nu organele lui Traian sunt problema, ci faptul ca par doua statui diferite care intamplator au ajuns impreuna. Catzeaua aia tine picioarele ca si cum ar sta pe pamant, nu in brate la Traian. Este nenaturala pozitia. Orice caine pe care il iei in brate nu sta asa tzeapan. Nu e destul sa iei 2 simboluri, sa le pui unul langa altul si sa ai o opera de arta. Trebuie sa adaptezi, altfel e grotesc.

Statuia in sine este a unui Traian de la ADP, care a primit sarcina de a tine in brate o catelusa maidaneza cu pui (dupa uger), care are proprietatea de a prelucra salam. Facem precizarea ca respectiva catelusa este bolnava, fiind intubata si primind hrana sub forma unui salam gros, pe care ea il transforma in carnaciori subtiri ce ii ies pe la spate.

Eu unul consider statuia perfect reprezentativa pentru Bucuresti:
1. Intubarea catelusei presupune o interventie chirurgicala de precizie – simbol al primarului general care este chirurg.
2. Nu conteaza ca e imparat, e in pielea goala. Tara noastra aur poarta, noi cersim din poarta in poarta.
3. Carnaciorii subtiri produsi de catelusa ii gasesti la tot pasul.
4. Ugerasele catelusei – simbol ca are pui. Cati nu stim nici noi, nici primaria, simbol al inmultirii necontrolate a cainilor comunitari.
5. Zambetul de pe fata lui Traian – multumirea de a trai in Bucuresti.

Nu imi ramane decat sa felicit primaria pentru initiativa. Apropo: cat a costat? Nu de alta, dar in timpul liber cred ca multi dintre noi am fi putut crea ceva mai bun.

ginel oboreanu
io, privind, mai gasesc doua insemnatati: ca de la traian am ramas in curu’ gol, lucru intamplat si sub acest traian, iar maidanezii au fost un dar al imparatului, pe care, noi, urmasii romei, ar trebui sa-i tinem la loc sfant, cum este vaca pe gange.
lucru de care, de altfel, se ocupa actualul alcade al bucurestilor pe dumbovitza.
propun un grup statuar, tot de nuzi, in care sa apara parintii nostri amandoi, incordati in facerea natiunii. grup ce, musai, sa fie pus in fata palatului ceau…aaaa, al parlamentului.
mens sana in corpore nudo!

Andrei
Statuia e neterminata. Urmeaza sa-l instaleze pe Decebal in spate.

Porumbelul Pacii
…apoi si mai in spate, in ordine… Scorillo, Duras-Durpaneus si Burebista
Ansamblul statuar ar putea sa se numeasca atunci ”Fetele de la Capalna”

Huitzilopochtli
Daca-mi permiteti as propune pentru lucrarea de arta titlul: “Maidanez ranit cu fular”

Bah, oameni buni, ala n-are chiloti pe el, dar maidanezului i-au pus fular la git??? Pai e frig sau nu e?

Manneken Pis
Oare va fi racordat la o conducta de apa?

sixu
Cățeaua e la promotie. Nu incape in brate? Nu face parte din conceptul initial? Nici o problema: o punem putin in dreapta si prindem cu sirma.
E adevarat ca un ciine tinut in brate nu arata asa si mai atirna pe margini, dar un ciine de bronz e mai rigid.

moucha
Nu e Traian. Este unul din centurionii sai: Bigus Dickus. (…)

Marius Delaepicentru
Aflam astfel ca simbolul Romanei este Maidanezul cu protectie din partea a doua clanuri mafiote.
) cred ca m-am uitat de 10 ori la poza si nu-mi vine sa cred. Propunere nume: “Bigus Dickus si cainele care leviteaza”

marcel
Nu credeam ca poate exista un monument mai grotesc decat cel al lui Avram Iancu din Cluj. Acum am vazut ca da. E o performanta sa reunesti simbolurile etnogenezei romanesti intr-o reprezentare ce infatiseaza un ins care fuge cu cainele bolnav la veterinar.

Stefan
E un maidanez, v-am zis eu ca o sa se faca un monument al maidanezului sacru!

briggs
daca o lasa acolo, peste 100 de ani zona se va numi “la cateaua zburatoare” sau la “cucu si catelu’” sau la “cainele si cucul gol”.
probabil stiti ca exista vechi zone in bucuresti numite “cutitul de argint”, “geamuri multe”, etc.

…Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

…Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

….Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

…Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta…

…Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

…Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este faramitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim.

…Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

…De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum “cuviinta”, cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

…Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. “Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut.Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

…Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

…Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

.Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie.”

În acest moment, mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu.
Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă.
Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.
Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.
Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial.
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte?
Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.
Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid.
Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.
Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.
Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.
Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că “după”, va fi bucuria.
Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…
Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor.
Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic.
Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu “Rinocerii” la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.
Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.
Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.
Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.
Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.
Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.
A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).
Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.
El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”.
Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?
Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu.
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu…

Ouch!

Pe mine m-a durut asta!  Nu pentru că el  nu i-a declarat vreunei domnițe  amorul, treaba lui daca e bâtă și nesimțitor, fie la el!  Ci pentru că observ că e o chestiune de masă, cu mici excepții.   Mai nimeni, nu mai spune “te iubesc”  decât dacă e alcoolizat bine sau dacă are vreun interes care vizeaza alcovul cu cearșafuri moi și proaspete, o poșetă sau vreo mașină nouă.

Acum ca sosi moda cu yahoo messenger, FB chat sau  skype , oamenii-și mai aruncă  acolo un te iubesc, că  nu te doare mâna să scrii câteva litere. Dar când e vorba de glăsuit, Doamne-fereste! De zici ca au inghițit toți  vrăbii mute.

Vorbeam cu un prieten care mi-i hulea pe americani, cum că l-au demonetizat pe I love you , eu lăudându-i generos si fara economie de mijlocea, cum că, uite frate, ăștia isi  spun de zeci de ori pe zi si că eu aș fi de acord cu ailăveala asta continuă  și că mi-ar plăcea să mi se spună des,  foarte des, grețos de des, nu de alta, dar ca să imi intre bine in cap, cum că sunt iubită. Că am capul cam tare, pricep numai din cuvinte și din fapte, nu din farafastâcuri absconse si dubitabile.

“Lasă-mă in pace  cu prefăcuții ăia care toată ziua, bună ziua:  Dragă, am sedință, mă deranjezi, I love you!  sau Iubitule, ia niste ceapă de la piată când pleci spre casă și nu uita de  hârtie igienică, că parcă o mâncăm pe pâine,  I love you! sau mai rău Honey, am băgat divorț,  I love you, zicea cu năduf crescând, prietenul meu. Păi și  unde mai e greutatea vorbei, dulcea și emoționanta ei  așteptare, trăirea sublimă a clipei când auzi vorba de miere prelingându-se in urechea ta, a mai adăugat acel prieten, după care l-am dat afară din casă.

Dupa ce amicul in cauză și-a ispravit  tirada agresivă la adresa bunilor și drăguților de americani, am replicat atât de  inteligent cât am putut eu :  mă leși?

Si acum, intrebări către tine, iubitul meu cititor.

Tu spui te iubesc?

Des? Rar?

Când și in ce fel?

Si să stii că I love you!

NB. Menționez că nu l-am dat afară pe dezlănțuitul anti-american, dar s-ar fi putut s-o fac.

I love you, again, așa, ca să-l agasez pe el și pe cei care ii vor da dreptate!

)