Stătea pe piedestalul pe care o pusese sculptorul, îi privea si uneori reușea chiar să le zâmbească trecătorilor din parcul cu castani sau poate li se părea lor că femeia de bronz de pe soclu le zâmbea. Unii o priveau cu seriozitate de turist si se fotografiau cu ea, iar alții se îndrăgosteau iremediabil dar fugeau când iși dădeau seama că, femeia de bronz le poate ciopli un alt destin. Si rămanea cu mâna intinsă si lacrimi de bronz curgeau pe chipul sculptat cu măiestrie.
Alții voiau să o aibă cu orice preț dar era destinata veșniciei. Dezamăgiții o loveau cu furie, cu pietre mari si colțuroase. O durea. Cativa voiau să o cumpere , dar nu era de vânzare.
Mândru de opera sa , sculptorul era unicul ei proprietar si ca orice artist avea nevoia confirmării geniului său, asa că a expus-o intr-un parc. Nici in ruptul capului nu putea admite că opera odată zămislită , nu-i mai aparține creatorului. Dar acesta imbătrânise si aduna tot soiul de fleacuri ca o babă cupită. Unul dintre acestea era si maiestuoasa, superba si unica sa creatie, femeia de bronz.
Într-o noapte a vrut să evadeze. Isi dorea atat de mult sa se plimbe printre trecatori , sa se piarda printre ei, sa culeagă castane si să miroasă magnoliile, vecinele ei din parc, singurele pe care le astepta sa apara primăvara. Dar cum să faci sa topești marmura soclului , cum ai putea tu o namilă rece de bronz să trăiesti printre oameni? Visuri imposibile. Dupa cativa ani chinuitori ii veni o idee, ce-ar fi dacă s-ar clătina puțin câte puțin ,poate că marmura va ceda , se va sparge si ea va putea coborî de pe soclu. Incepu să se clatine incetisor, in fiecare noapte , când n-o vedea nimeni. In a mia noapte, după aproape trei ani de eforturi incrâncenate reuși să-și desprindă faldurile rochiei de soclu.
La miezul noptii coborî incetisor si cu emotie infinită, privi pentru ultima oară, soclul de marmură, mormântul ei suprateran. Doar cei care zac in morminte sunt destinati perfețiunii. Femeia de bronz obosise să tot fie perfectă dar mai stie cineva ce e perfecțiunea? Ura sa fie așa cum voiau unii si altii, incepând cu sculptorul si terminând cu trecătorii din parcul cu castani.
Era in sfârsit liberă să fie imperfectă! Fugea pe străzi, printre oameni si aproape că nu-si dădea seama că bronzul din care era facută se transformase in carne si sânge. Sau poate fusese de la inceput făcută din carne si sânge dar nu văzuse nimeni ,nici măcar sculptorul? Cine mai știe? Dar nu-si bătea capul cu asta. Avea să se gândească la asta, candva,la ceas de amintiri.
Era din carne si sânge si trăia! Avea voie sa iubească, să fie iubită,sa fie imperfectă, să fie…Deodată a văzut un chip frumos, un bărbat, care nu semăna cu nici unul dintre trecătorii care-o priviseră zeci de ani. Acesta se apropia incet si o privea ca si când ar fi asteptat-o incă de la inceputul lumii. I-a inlăntuit umerii cu braț ocrotitor si au plecat impreună in aventura imperfectiunii, viața.