Bătrânul din secţia de geriatrie

În secţia de geriatrie a unui spital din Melbourne a murit un bătrânel. 5834306_thumb[1] Era singur pe lume. Părea că singura sa avere e pijamaua, pasta de dinţi, periuţa şi cam atât. Mai târziu când s-a făcut inventarul bunurilor sale s-a găsit această scrisoare-poem adresată asistentei medicale care îl îngrijea.

Ce vezi când mă priveşti?

La ce te gândeşti când te uiţi la mine?

Pe tine te întreb, domnişoara mea asistentă medicală…

Un moş ciudat şi nu prea înţelept care face paşi nesiguri. Se poate gândeşti aşa. 

Cu ochi ce privesc undeva dincolo de lucrurile cu care s-a obişnuit, un pat de spital, seringi, uşa salonului şi care nu pare să observe ce faci pentru el. Refuză mâncarea şi nici nu catadicseşte să îţi răspundă la întrebări. Un bătrân morocănos care pierde ba un pantof, ba o şosetă. 

Doar asta vezi? Atât gândeşti despre el?

Doar atât e omul ăsta?

Acum stau aici nemişcat, ascult de porunca ta, mânânc ce vrei tu şi fac tot ce crezi că îmi face bine.  

Dar  sunt mult mai mult decât păpuşa asta amorfă şi lipsită de voinţă care crezi că sunt.

O să-ţi spun cine sunt de fapt.

Am fost un copil frumos care avea nouă fraţi şi noi cei zece copii aveam mamă şi tată.

Apoi am devenit un flăcău iute de 16 ani ce parcă purta aripi la picioare.

La 20 de ani eram mire şi inima-mi tresălta de iubire.

La 25 de ani aveam o familie şi copii. Eram soţ şi tată.

La 30 de ani eram însurat cu aceeaşi superbă femeie, legat de ea până când moartea urma să ne despartă…

La 40 de ani copiii au început să plece de acasă. Dar nu a durut atât de mult pentru că eu râmâneam  cu superba mea soţie.

La 50 de ani nepoţii ne săltau pe genunchi, mie şi iubitei mele neveste.

După asta a început căderea…

Soţia mea a plecat dincolo şi m-a lăsat singur.

Sunt singur şi bătrân.

Natura e crudă. Corpul se destramă. Par un prost. Harul şi vigoarea nu mai sunt.

Unde a fost cândva inima mea, e acum o piatră.

Înăuntrul acestei carcase jalnice,  ai  putea încă zări tânărul acela de demult.

Încă mai locuieşte aici.

Aş vrea să iubesc din nou, să retrăiesc.

Nu am încotro, trebuie să accept realitatea. S-a terminat…

Draga mea, asistentă medicală, deschide ochii! Şi inima!

Înăuntrul acestei carcase coşcovite de care ţi-e milă, poate chiar silă,  încă se mai află tânărul care a locuit aici dintotdeauna.

Un sfat am să-ţi dau, dacă îmi permiţi: nimic nu durează veşnicii. Învaţă asta cât mai devreme! 

 

Traducere şi adaptare după  Phyllis McCormack by DaLu